Cunoaşterea de sine – cel mai abrupt făgaş

„Cunoaşterea e o cununie. O unire a ceea ce e cunoscut cu cel care cunoaşte.” -Annick de Souzenelle

Dacă a 8-a apoftegmă a oracolului din Delphi: „γνῶθι σεαυτόν -gnōthi seauton- Cunoaşte-te pe tine însuţi! a reprezentat maxima care a marcat lumea mai mult decât oricare alta, aceasta e pentru un motiv întemeiat: De aici începe totul.

Într-o lucrare excepţională de-ale sale „Arhetipurile şi inconştientul colectiv”, faimosul, cum îmi place să-l numesc „bunic al tuturor”, Carl Gustav Jung spunea că: „Cine priveşte în oglinda apei vede mai întâi propria-i imagine[…]Oglinda nu linguşeste, ea îl reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în ea, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu ajutorul personei – masca noastră de actori.”

Acest pasaj îmi aminteşte de un proverb japonez care mi-a parvenit datorită unei minunate aplicaţii de, aşa cum consider că merită a fi numită, „pierdere a timpului cu folos”: Quora.

Proverbul sună cam aşa: „Fiecare om are trei feţe. O faţă pe care o arată lumii, una pe care o arată familiei iar una pe care şi-o dezvăluie numai lui”. În acelaşi mod, Jung ne vorbşte despre cunoaşterea de sine. Propria imagine a Sinelui este accesibilă în exclusivitate numai mie. Doar eu pot vedea a III-a faţă, cea adevărată.

Însă, aşa cum spuneam, a te cunoaşte pe tine însuţi este unul dintre cele mai abrupte drumuri pe care poate porni cineva. Aceasta mai ales întrucât nu este pentru cei fricoşi. Este „O primă probă de curaj” aşa cum mărturiseşte autorul, fiindcă este o probă „care-i sperie pe cei mai mulţi, căci întâlnirea cu sine însuşi face parte dintre acele lucruri neplăcute pe care le evităm atât timp cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este negativ.”

Cea mai mare piedică înspre cunoaşterea de sine este ca tu, subiectul, să crezi că răutatea, lucrurile pe care le deteşti, nu pot face parte din tine. Vasăzică, să nu-ţi întâlneşti umbra. Nu este doar un impediment major, ci şi o dovadă de naivitate. De aici se naşte şi tendinţa idealistă a celor care adoptă ideologii utopice, tendinţa de a se considera salvatori, eroi: „Dacă eram eu acolo, asta nu s-ar fi întâmplat. Eu aş fi salvat situaţia. Eu n-aş fi căzut pradă acelor ademeniri…”

Orice persoană care crede că n-ar fi în stare să înfăptuiască lucruri total reprehensibile este oarbă şi îşi merită suferinţa.

Primul pas înspre cea mai importantă cunoaştere este conştientizarea răului de care eşti capabil. Înţelegând că poţi face atât de mult rău încât nici măcar să nu te mai recunoşti, dobândeşti o sursă de lumină în acel loc pe care-l ţineai atâta vreme în întuneric: inconştientul.

Întrebarea indispensabilă acestui traseu este „Şi cum ajung să mă cunosc? Cum ajung să-mi descopăr inconştientul?”

Jung ne pune astfel la dispoziţie mai multe unelte, dintre care două sunt prevalente:

  • Interpretarea viselor

Visele sunt o „poartă înspre inconştient” aşa cum le numea cândva Freud. Ceea ce ne apare în vis este o reprezentare simbolică a vieţii noastre psihice. Visul încearcă din răsputeri să ne comunice lucruri vitale despre noi înşine. O analiză profundă asupra conţinutului acestuia poate să clarifice mesajele, deseori confuze, ale inconştientului sau, cum este înfăţişat în mitologia greacă, ale lui Hades.

Pentru a exemplifica, am să pun la dispoziţie o secvenţă dintr-un vis al meu care avea însemnătate mare pentru viaţa mea.

Mă aflam pe o strada principală din oraşul meu natal. Mergeam înspre casă. Plimbându-mă încet, timp în care admiram copacii din jur, ochii mei au făcut, fără voia mea, o mişcare bruscă înspre centrul străzii. Lumea se adunase dintr-odată. Era agitaţie. Puteai simţi de la distanţă bătăile inimilor agitate din jur. Ştiam că ceva avea să se întâmple. La scurt timp, oamenii încep să se lupte între ei. Totul devine instabil. Haosul domină.

Nu durează mult şi, cu toate aceastea, situaţia începe să se liniştească. Lumea devenise calmă. Crezând că totul e gata, aflându-mă în puzderie, îmi fac loc să ies pentru a merge acasă. În momentul acela, privirea mea s-a aţintit asupra unui om care a fost pus la pământ de către mai mulţi. L-au bătut zdravăn. Cât stăteau lângă trupul său epuizat, o maşină a apărut din senin.

Maşina s-a parcat lângă ei. Mi s-a părut mie că spune şoferul ceva, dar n-am fost în stare să înţeleg. După ce a terminat de vorbit, a pornit motorul, timp în care agresorii au luat victima şi i-au pus capul sub roată. Fără nicio ezitare, şoferul a apăsat acceleraţia, zdrobindu-i capul precum un pepene verde aruncat cu forţă de la etajul 10.

După o astfel de secvenţă, m-am trezit fără vreun anume sentiment. Eram indiferent. Mi-a luat ceva până când am înţeles că era vorba despre modul în care am ajuns să văd violenţa şi moartea drept ceva indispensabil. Altfel spus, am acceptat faptul că există rău în lume şi, implicit, în mine, fapt care mi-a relevat o parte umbrită a firii mele: Faptul că aş putea realiza şi eu asemenea orori. De atunci încolo, n-am mai visat aşa ceva.

Ai înţeles semnificaţia unui vis atunci când acesta nu mai apare vreodată.

  • Imaginaţie activă

Te-ai întrebat vreodată de ce ai un anumit gând? De ce cugeţi tocmai la asta? Cum se face că ai anumite imagini în minte de care nu poţi scăpa şi despre care n-ai habar de unde vin? Gândurile sunt doleanţele sufletului.

Ce îţi trece pragul minţii zi de zi e ceea ce sufletul îţi cere cu nerăbdare.

Mereu mă întrebam de ce anume gândesc ce gândesc. De ce tocmai un anumit gând îmi străbate cel mai des inima? Lecturându-l pe titanul psihologiei, am dat peste un minunat procedeu de care nu cred că mă voi debarasa curând: Imaginaţia activă.

Este un mod prin care devenim actori ai imaginaţiei noastre. Ne integrăm cu totul în fluxul constant de imagini care are loc. Atunci când primesc un gând, nu-i ofer liber-arbitru. Nu-l las să se desfăşoare cum vrea el, ci îl atac. Îl surprind cu întrebări din care nu mai are scăpare: „Şi asta ce vrea să însemne? Ce legătură are asta cu mine? Cu ce mă ajută dacă te înţeleg? Ai vreo semnificaţie mai adâncă sau recentă?”

Într-un final, mi se aduce un răspuns. Chiar şi aşa, cum bine se ştie, nu orişice fel de răspuns e unul veridic. Astfel, cum ştim când am primit răspunsul corect?

Când ai un moment fenomenologic(o clipă de „Aha!”) atunci poţi fi sigur că ai receptat mesajul gândului.

Şi acestea nu sunt decât două metode – incredibil de eficiente- care servesc la cunoaşterea de sine.

Sunt eficiente însă nu sunt lesne de folosit. Necesită răbdare şi, din câte ştim, îngăduinţa e ceva de domeniul trecutului. O răbdare materializată în perseverenţă e imperioasă cunoaşterii de sine.

Curajul de a te face de râs la început, pentru ca mai apoi să fii înţelept rămâne ceva sine qua non pentru un astfel de proces.

E nevoie de maturitate pentru a te cunoaşte. Altfel zis, de urmărirea unui scop mai înalt în detrimentul satisfacerii imediate. Lapidar spus, se cere să fii responsabil.

Calea înspre cunoaşterea de sine este grea, abruptă şi periculoasă. Indiferent, la capătul ei se află comoara care va aduce la lumină şi partea nescrisă a maximei: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”… şi îl vei cunoaşte şi pe cel de lângă tine.

Un comentariu la „Cunoaşterea de sine – cel mai abrupt făgaş

  1. Un articol concis și bine scris, cu exemple concrete și referințe de marcă ale unor autori consacrați în respectivul domeniu. Totuși, entuziasmul juvenil cu care autorul se raportează la C.G. Jung poate să aducă subiectivitate în modul acestuia de a-i analiza opera.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s