Psihologie biblică

„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul vieţii.” – Apocalipsa (21:6)

Îmi aduc aminte de o perioadă a vieţii mele în care orişice fel de propoziţie sau frază conţinea cuvântul „Dumnezeu” mă făcea să vărs. Era de parcă trupul meu dobândise o reacţie alergică la ideea de divinitate.

Mă aflam într-o bulă protectoare. Una pe care o vezi foarte lesne peste tot, la fiecare ins care are gândirea structurată în manieră contemporană. Bula raţionalismului.

Fiecare judecată trebuia să se potrivească în parametrii interpretării raţionale. Totul se cădea a fi explicabil logic, altfel, nu era altceva decât pură nerozie.

Am purtat destule discuţii în legătură cu Dumnezeu, religia sau experienţa mistică, ultima dintre acestea fiind pentru mine astăzi, una dintre cele mai misterioase şi mai fascinante trăiri accesibile omului.

Niciuna dintre ele nu mă puteau convinge că viziunea mea de ateu nu este irefutabilă. Pur şi simplu nu existau argumente teologice care să nu poată fi combătute.

Ajunsesem chiar în punctul în care-i condamnam pe ceilalţi pentru aşa-zisa lor cecitate. „Cum poţi fi atât de orb?!” îi spuneam omului de lângă mine cu o aroganţă mascată-n falsă certitudine. „Chiar atâta nu te duce capul?” după care, cu un gest tipic celor care s-au săturat să încerce, o fluturare a mâinii în semn de scârbă, îmi luam tălpăşiţa.

Dar, exista o problemă în judecata mea.

Ceva care m-a făcut, la un moment dat, să înţeleg că, de fapt, nici măcar nu aveam dreptul să vorbesc astfel de chestiuni.

Nu înţelesesem divinitatea. Vorbeam din pură ignoranţă. Opiniile nici măcar nu erau ale mele. Le-am cules de pe diferite platforme şi, fără să reflectez la ele câtuşi de puţin, le-am integrat în personalitatea mea.

La scurt timp după o astfel de „revelaţie”, am dat peste o vorbă minunat de bine articulată de-ale lui Herbert Spencer: „Există un principiu ce constituie un obstacol împotriva oricăror informaţii şi care reuşeşte să-l ţină pe om într-o veşnică ignoranţă. Acest principiu îl constituie faptul de a condamna înainte de a cerceta.”

Întâiaşi dată ne deschidem mintea iar mai apoi gura.

Ar fi fost bine de ştiut atunci. Însă, întocmai cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată.

Ani mai târziu, după ce am descoperit o nouă poartă înspre cunoaşterea mea şi a universului, filosofia, am fost pălit ca de trăsnet de un gând: „Oare ce-o mai face religia?”

Pe nerăsuflate m-am pus în a căuta articole, lecturi, videoclipuri sau persoane care aveau vaste cunoştiinţe într-acest domeniu, pentru a-mi satisface setea de înţelegere a unui fenomen care, dintr-odată, a devenit pentru mine incredibil de hipnotizant.

Nu departe în expertiza mea am descoperit ceva la care nu m-aş fi putut aştepta vreodată: o adevărată culegere care explorează tărâmurile misterioase ale psihicului. Astfel, mi-a ajuns în mâini biblia.

CUNOAŞTEREA DE SINE PRIN BIBLIE

Chiar dacă „Genesa”(Facerea lumii) nu este o explicaţiune mulţumitoare pentru înţelegerea universului din punct de vedere ştiinţific, ea constituie o lămurire importantă pentru cunoaşterea omului, a sinelui.

Când ni se narează despre Rai, remarcăm o bucată de text care ne face mintea să tresară de curiozitate: „Domnul a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoaşterii binelui şi al răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (2:16:18)

„De ce nu trebuie omul să cunoască binele şi răul? De ce i-a fost interzisă o asemenea cunoaştere?”

Cunoaşterea binelui şi a răului semnifică trezirea conştiinţei.

Atunci când eşti conştient observi aceşti doi poli opuşi(ordinea şi haosul) care sunt temelia lumii, energiile care au format-o, o formează şi o vor forma. De unde şi simbolul Tao, Yin-Yang.

Să-i impună Dumnezeu omului absenţa conştiinţei arbitrar sau să fie spre binele său? Aş zice că e mai mult înspre bunăstarea Fiinţei sale.

Ca oameni, ne formăm structuri de viziune, moduri în care ne raportăm la lume. Asemenea arhitecturi sunt în acelaşi timp dobândite şi formate. Tradiţia, cultura ne oferă o jumătate iar cealaltă jumătate o construim noi, prin experienţă, prin evenimentele vieţii noastre.

Odată ce ne-am stabilit concepţia despre lume(scheletul viziunii), o alterare a acesteia este întâmpinată îndeobşte cu ostilitate.

Nu te-a pus pe gânduri vreodată de ce anume te superi în momentul în care cineva nu e de acord cu ideile tale? De ce te simţi atacat atunci când eşti luat la întrebări în legătură cu ceea ce crezi?

Întrucât s-ar putea să-ţi dai seama că greşeşti. Iar dacă ce şti tu despre lume nu se dovedeşte a fi veridic, haosul îşi face loc în mintea, în sufletul, în corpul tău şi tot ce-ţi rămâne în posesie este nimicul. Şi nimicul ne înspăimântă, ne doboară.

Confuzia este o manifestare autonomă a haosului.

În final, această confuzie aduce cu sine „moartea” de care vorbeşte Dumnezeu. „Vei muri negreşit”… pe şleau, îţi va muri concepţia despre lume şi, odată cu ea, urmezi tu. Căci, fără ea, ce anume eşti, dacă nu un nimic?

Tot în „Genesa” avem la îndemână o aserţiune care a stârnit -precum toată opera în sine, evident- dezbateri neîncetate:„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (1:27)

Nu e de mirare că este un enunţ controversat. Ne spune că suntem ca el, ca mai apoi să ne arate că el este omnipotent, omniscient, omniprezent, calităţi pe care nu le avem sub nicio formă.

Indiferent dacă suntem ad-litteram asemănători sau nu, această propoziţie ne arată o nevoie psihologică. Una de protecţie.

Biblic vorbind, Dumnezeu, divinitatea însăşi trebuie luată în serios. Altfel dezastrul prinde curaj şi începe să se manifeste fără limite. Vine potopul care, fără ocolişuri, este un simbol arhaic al haosului, al dezordinii, al anihilării.

Vasăzică, dacă Dumnezeu se cade a fi luat în serios, din moment ce-i semănăm şi noi, la rândul nostru, suntem obligaţi să ne luăm în serios. În caz contrar, se duce totul de râpă.

În romanul celebrul „Crimă şi pedeapsă” titanul Dostoievski realizează cea mai bună analiză psihologică a omului nihilist, a insului care nu mai găseşte niciun fel de valoare înnăscută în oameni, Raskolnikov.

Raskolnikov

Fiind sărac şi având un conflict interior cu sine însuşi, Raskolnikov decide să schimbe cursul vieţii sale mizerabile. Cunoscând opulenţa în care se lăfăie Alyona Ivanovna, o cămătăreasă bătrână, protagonistul este nevoit să ia o hotărâre care-i va decide soarta: dacă să o omoare pe Alyona şi să pună mâna pe avere.

Talentul lui Dostoievski se observă îndeosebi în analiza psihologică pe care o desfăşoară asupra personajelor.

Raskolnikov, înainte de a-şi decide viitorul, îşi caută motive raţionale pentru care să ducă fapta la bun sfârşit. Având îndeajunse tangeţe cu doamna Alyona încât să-și facă o privire de ansamblu în legătură cu personalitatea, cu firea ei, conchide a fi o persoană diabolică, egoistă şi mârşavă. Pe deasupra mai e şi bătrână, deci oricum sfârşitul i se apropie. Își mărturisește că va folosi banii pentru a-i ajuta şi pe cei care-i împărtăşesc suferinţa. În final, decide că nu are absolut niciun motiv raţional pentru care să dea înapoi.

Personajul nostru duce acţiunea la bun sfârşit. Ucide bătrâna şi îşi însuşeşte din avuţia sa. Instantaneu, se dă naştere unui contrast: Raskolnikov înainte de crimă nu e acelaşi cu cel de după.

Raskolnikov este atât de măcinat de crima comisă încât nici măcar nu foloseşte obiectul pentru care s-a zbătut într-atât, o mică poşetuţă cu bijuterii scumpe. O ia şi o ascunde sub o piatră, fără a se mai întoarce după ea vreodată.

Acest personaj este o ilustraţie magnifică a repercusiunilor care survin din netratarea omului, a seamănului cu aceeaşi seriozitate cu care este tratat Dumnezeu.

Prin faptul că există o forţă mai presus de om ca atare, acesta este protejat de sine însuşi.

În lipsa unei astfel de garanţii a securităţii între oameni, exact aşa cum o spune tot Dostoievski:„Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis!” cei precum Raskolnikov nu vor ezita să apară.

Te-ai fi gândit vreodată că biblia poate fi un surogat al multor cărţi de tipul celor „self-help”? Ba poate fi chiar unul foarte bun.

Un pasaj din „Numeri” m-a urmărit de ceva vreme. Îmi transmitea o înţelepciune nu uşor accesibilă, cum de altfel conţine toată această carte. E o frază bine-cunoscută în rândul mulţimii: „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” (14:18)

La început, suntem păliţi de un caracter despotic şi nemărginit de vindicativ. „De ce m-ar pedepsi pe mine Dumnezeu pentru greşelile părinţilor mei?” „De ce să sufăr eu pentru fărădelegea altuia?” sunt întrebări fireşti la o asemenea afirmaţie precum cea de mai sus. Dar, explicaţia psihologică se găseşte la un nivel mai adânc: este pedepsită greşeala necunoaşterii sinelui.

Prin faptul că părintele nu şi-a adus la lumină influenţa inconştientului asupra comportamentului său, acesta se află la mila sa. Hades(inconştientul) se face deseori auzit printr-un mecanism defensiv: deplasarea.

Putem reduce misterul acestui termen datorită unui exemplu de manifestări succesive ale mecanismului: Şeful urlă la tată -> Tata urlă la mama -> mama urlă la copil -> copilul loveşte pisica.

Prin neputinţa părintelui de a înfrunta balaurul, pericolul, problema cutare(„Şeful”, în cazul de faţă), copilul devine un mijloc de descărcare şi, totodată, de încărcare cu tribulaţii sufleteşti. Dacă lucrurile persistă întocmai, la maturitate, probabilitatea ca vlăstarul să deprindă o astfel de abordare în soluţionarea conflictelor creşte exponenţial, răspândind inconştientul incipient al „tatălui celui despotic”.

Faptele se consolidează în obiceiuri.

Aşa pedepseşte Dumnezeu fărădelegea părintelui. Prin răspândirea puterii inconştientului în urmaşi. Dacă nu se cunoaşte, dacă nu se conştientizează necesitatea de a dobândi controlul asupra acțiunilor inconștiente care, nu de puține ori, decid pentru noi, o astfel de soartă e ca şi pecetluită.

Fragmentul este, netăgăduit, un avertisment. Un semnal de alarmă asupra faptului că ceea ce se află în dedesupturile tale este mai puternic decât crezi şi se cade să înfăptuieşti o împăcare pentru a te salva atât pe tine, cât şi pe restul.

Cele înşirate de către mine aici nu sunt decât o succintă abordare a acestei cărţi „mai durabile ca piatra” cum spunea Jordan B. Peterson, psihologul pe care-l recomand oricărei persoane care doreşte să cunoască realitatea neînfrumuseţată şi, mai ales, să cunoască „antitodul împotriva haosului din jurul nostru”. Psihologul faimos oferă o seriei de lecturi în domeniul psihologiei, accesibile oricui care poate apăsa „click” pe iconiţa YouTube-ului.

Psihologia care se află în biblie este o adevărată evaluare a sufletului şi concomitent, ne deschide o cale către îndeplinirea celei mai importante taine din univers: cunoaşterea de sine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s