Pericolul acceptării de sine

„Cunoaşterea de sine este pe cât de temută, pe atât de necesară.” –

Carl Jung în „Practica psihoterapiei”

Fără vreun ocoliş, mă aştept la cel puţin două reacţii atunci când cineva dă peste un astfel de titlu: dispreţ sau curiozitate.

Indiferent care ar fi atitudinea predominantă, se cade ca cititorul să fie atent la acest articol. De ce? Fiindcă încercăm să combatem o ideologie, o dogmă contemporană care, contrar opiniei de notorietate, nu ajută omul să evolueze, ci îi distruge treptat și sigur, tot progresul.

Întrucât nu e un fapt agreat a vorbi în nume de „rău” această acţiune de a te accepta aşa cum eşti, subiectul pe care-l vom parcurge se dovedeşte a fi într-adevăr unul sensibil.

Temele tabu deţin în adâncul lor un adevăr temut de către cei mai mulţi.

Cineva care mi-ar spune că mintea mea este foarte închisă, „comunistă” -din moment ce nu sunt de acord cu un asemenea sfat- se vede îndreptăţit şi complet justificat pentru a mă ponegri de sus până jos. „De ce să nu te accepţi aşa cum eşti?” „Este singura cale spre fericire!” „Te torturezi singur dacă încerci mereu să schimbi ceea ce eşti.„Cât de toxic să fii?”

Nu e de mirare că lumea, mai ales tinerii, au ajuns să considere o asemenea povaţă drept un adevăr de netăgăduit.

Când eşti bombardat din toate ungherele cu afirmaţii de genul: „Fiecare e frumos în felul lui”; „Toţi oamenii sunt la fel”; „Fiecare are şanse egale”; „Fiecare om e unic”, aserţiuni care, în esenţă, sunt patologice până în măduva oaselor, misterul unei gândiri dogmatice şi atrăgătoare se relevează numaidecât.

Patologia unei astfel de maxime devine vizibilă în momentul în care înţelegem că a luat naştere din pură naivitate.

Este pur şi simplu naiv să crezi că toţi oamenii sunt egali. Că toţi oamenii sunt frumoşi. Că fiecare ins are aceleaşi posibilităţi şi aceleaşi şanse precum restul.

Puerilitatea acestor idei se datorează unei alte convingeri neîntemeiate: discriminarea este ceva rău.

Şi nu. Nu vorbim de discriminare rasială, sexuală, socială etc. Desigur că un aşa tratament este blamabil fără discuţie. Ne referim la discriminarea de zi cu zi, cea care ne oferă posibilitatea alegerilor între lucruri.

Imaginea aceasta este o adevărată reprezentare a discriminării. Fata este nevoită să judece, să tragă concluzii şi aşadar, să respingă două dintre uşile care i se prezintă pentru a putea alege uşa pe care o consideră a fi potrivită.

Fiecare alegere pe care o faci este în detrimentul celorlalte.

Datorită discriminării, alegerii prin criterii eliminatorii am reuşit să ajungem unde suntem astăzi. Căci au fost selectaţi cei mai bun dintre toţi, precum se întâmplă în selecția naturală. În „Dincolo de bine şi de rău” Nietzsche, făcând specifica lui „filosofie cu ciocanul”, ne arată că atitudinea prin care considerăm că toţi trebuie să fim egali ne-a adus nu doar la stagnare, dar şi la regres.

Şi se poate oare contesta una ca aceasta? Din moment ce valori care „înalţă sufletul în existenţă”, care-i conferă un sens insului într-un veac nihilist, pierdut în univers, precum responsabilitatea, curajul, adevărul sau tăria morală sunt de nedorit, de evitat, învechite sau, în concordanţă cu accepţia postmodernă, „simple atribute ale puterii exercitate de către elite”.

Pericolul fundamental al acceptării de sine este imobilizarea în starea ta curentă și așadar, inhibarea progresului.

De ce ai vrea să rămâi aşa cum eşti când poţi fi de mii de ori mai bun? Ce te face să crezi că vei fi mulţumit mereu cu ceea ce eşti acum? N-ai vrea să-ţi împlineşti potenţialul?

Bineînţeles că există „zone” din viaţa noastră unde a ne accepta starea sau „așa cum suntem” este cel mai înţelept lucru cu putinţă. „Nu voi avea niciodată 1.90, din moment ce genele nu-mi permit.” „Chiar dacă merg mult la sală şi sunt dedicat, nu voi putea niciodată să arăt precum X, pentru că nu am geneticul potrivit.” „Oricât m-aş strădui, nu-mi voi putea schimba culoarea ochiilor.”

Lucrurile care sunt pur şi simplu de neschimbat sunt cele care necesită a fi acceptate. Nu cele pentru care sunt prea leneş să lucrez.

Întrebarea decisivă pentru tine până la urmă e: Ce alegi? Să te accepţi aşa cum eşti sau să fii ceva mai bun?

Ar fi păcat să te complaci în situaţia de faţă. Ar fi de-a dreptul chinuitor ca visurile să rămână exact atât: visuri. Şi ar fi fără doar şi poate iadul pe pământ să vezi cum altcineva ţi le-a îndeplinit.

Când te-ai schimbat pentru prima data, cum se face că n-ai ales să te accepţi şi atunci aşa cum erai? Ce te-a făcut să depăşeşti o astfel de didahie per total nihilistă? Încrederea în tine. Ai crezut că poţi mai mult şi n-ai picat în plasa unei astfel de ideologii în aparenţă îmbietoare.

Dacă ai putut crede că te poți schimba, că poți fi mai bun atunci, ce te face să crezi că acum nu mai are rost? Că acum te poţi opri? Că acum e destul? Nu te accepta aşa cum eşti până când nu te cunoşti aşa cum eşti. Şi până acolo e drum lung… foarte lung.

Un comentariu la „Pericolul acceptării de sine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s