Importanţa definiţiilor şi conversaţia

„Nimic nu este nici bun, nici rău, dacă nu îl considerăm ca atare.”

William shakespeare

Nimănui nu-i plac filosofii într-un dialog obişnuit.

Când vrei pur şi simplu să discuţi cum „Ana e o tipă rea pentru că…” şi acesta te opreşte din senin, arogant, spunându-ţi:”Şi ce crezi tu că înseamnă a fi rău? Ce e răul cu adevărat?” îţi vine să-i dai una cu tot cu întrebările lui.

Şi nu e de mirare. Într-un simplu dialog nu are ce căuta vreun element de factură filsofică.

Dar există un „simplu” dialog? Ce anume e un simplu dialog? Ce-l face simplu şi nu complicat sau profund?

Cred că ne-am prins că eu sunt cel căruia lumea i-ar da una cu tot cu întrebările lui.

Fiind ascuns în spatele calculatorului acestuia, sunt protejat. Şi îmi permit să abuzez de această protecţie spunând, din nou: Ce înseamnă un simplu dialog?

Întocmai cum am scris şi în viitorul meu volum de aforisme

Un dialog nu e un dialog dacă nu plec alt om din el.

Altfel zis, o conversaţie nu e una adevărată dacă, atunci când s-a încheiat, nu am rămas cu ceva care m-a schimbat. Care mi-a schimbat percepţia, viziunea, ideea despre lume.

Pe şleau, un simplu dialog e o convorbire din care nu învăţăm nimic. În care cuvintele nu exprimă nimic, în care propoziţiile sunt înşiruiri fără noimă şi în care mesajul e o simplă exteriorizare a unor frustrări, neajunsuri, iritări ş.a.m.d.

Dacă există ceva care-mi provoacă dezgust, aceea e bârfa. Cancanul.

Mă aflam ieri pe drum înspre casă. Fusesem la ziua unui prieten de-ai mei. Prieten bun, de altfel. Un amic al său s-a oferit să ne ducă acasă – eram în Cluj atunci.

Pe drum, au avut loc tot felul de discuţii. Ba cum unul din noi a făcut nu ştiu ce tâmpenie de-ţi venea să te faci una cu pâmântul, ba cum s-a întâmplat nu ştiu ce chestiune care te făcea să râzi ca un dobitoc, ba cum nu ştiu cum şi nu ştiu ce.

La un moment dat, în urma unor discuţii anume, sunt întrebat de către şofer: „Tu eşti ateu?”

„Am fost”, îi zic, aşteptând o întrebare despre cum am ajuns să nu mai fiu.

Din acel moment, toată conversaţia noastră până acasă – care a durat cât drumul, vreo două(2) ore – s-a centrat pe teme neobişnuite.

Zic neobişnuite pentru că nu e la ordinea zilei să vorbeşti de Dumnezeu şi credinţă, de elementele personalităţii, de importanţa elementului religios în viaţa omului, de cum e practic imposibil să faci ceva important pentru tine într-un mod areligios, de cum să asculţi eficient pe cineva, de cum să trăieşti o viaţă satisfăcătoare şi să interpretezi ce zicea nu ştiu ce scriitor.

În mijlocul convorbirii, un alt prieten, care se afla langă şofer, spune: „Ce-mi plac discuţiile astea!”, vorbe în care puteai simţi cum ne mulţumeşte pentru ceea ce spunem.

La interceptarea unei asemenea vorbe, am zis: „Decât să vorbesc de cum Ana de la 4 e o cu… ordinară, mai bine aş vorbi aşa ceva. Aşa măcar rămân cu ceva.”

Chiar şi aşa, un alt prieten al meu a spus-o de un milion de ori mai bine decât aş fi putut eu: „Bă Păştean… unii sunt mai interesaţi de ce face Georgică nu ştiu care decât să-şi facă o viaţă mai bună”.

Ambele vorbe se rezumă la faptul că nu am avut o simplă conversaţie. Am avut una adevărată, pe care am definit-o tacit drept una din care plec un alt om. Din care învăţ ceva, din care îmi schimb modul cum văd viaţa.

Înţelegând că o conversaţie adevărată e una care ne aduce beneficii spirituale, materiale, emoţionale etc. una care ne ajută în şi pentru viaţă, ştim cum să distingem între o discuție care merită timpul nostru şi care nu.

Dacă luăm o problemă actuală, am putea face lucrurile mult mai uşor de digerat.

Conflictul într-o relaţie intimă, de pildă. Nimănui nu-i place să se certe cu cel drag – asta în cazul în care nu eşti un narcisist. Atunci îţi place la nebunie. Şi, de altfel, de ce ai vrea să o faci? Sunt multe riscuri implicate, cel mai mare fiind destrămarea relaţiei cutare.

Un astfel de risc creşte atunci când ne certăm fără un anume scop.

O conversaţie care are un scop bine pus la punct va fi şi una productivă, eficientă, adevărată. Acestea fiind spuse, scopul unei conversaţii în care ne certăm ar trebui să fie rezolvarea problemei ivite.

Tu şi partenerul tău contra problemei.

Din păcate, de cele mai multe ori, eşti tu contra partenerului tău iar problema stă într-un colţ şi râde malefic, ştiind că nimeni nu se va lua de ea.

Cauza e de la sine înţeleasă: nu am definit care anume e problema.

„Sunt eu, eşti tu, sau altceva? Cine trebuie să facă/să nu mai facă nu ştiu ce? Ce dorim să scoatem dintr-o astfel de ceartă?”

O discuţie în care nu am definit care anume e problema, care e scopul ei şi care sunt mijloacele prin care o rezolvăm e una fără rost. E un simplu dialog.

Dacă spunem dinainte şi clarificăm ce înseamnă X, Y sau Z, reducem drastic ambiguitatea şi îi oferim celuilalt posibilitatea de a ne înţelege.

Altfel spus, ne facem treaba mai uşoară.

Iar o treabă mai uşoară se rezolvă, evident, mai repede şi mai uşor. Şi cred că mai bine rezolvăm problema decât să lăsăm problema să ne rezolve pe noi, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s