Pixul şi hârtia: cei mai buni psihologi

Scrisul tău să fie ca răşina ce curge din brad: viaţă revărsată. – Nicolae Iorga


La câte se petrec pe lumea asta, nu te miri cum unii sunt plini de cicatrici, fie că sunt la vedere, fie că nu.

Cu cele de la vedere, pe care le ai de obicei din copilărie, te obişnuieşti într-un final. Ba chiar eşti mândru că ai e avut norocul să faci parte dintr-o generaţie care nu era atât de speriată să iasă afară şi să-şi joace plămânii până la epuizare.

Gata, mă opresc. Vorbeşte bătrânul precoce din mine.

Însă, cu cele din interior, obişnuinţa nu-i cea mai bună soluţie.

Mai ales pentru că, de fapt, nici măcar nu te obişnuieşti cu ele.

Mai mult te minţi încontinuu că eşti în regulă, că nu a fost chiar atât de rău, că putea fi şi mai şi sau că nu te mai deranjează.

Până la urmă, e de înţeles de ce încerci să te eschivezi din calea întâlnirii cu rănile inimii.

Doar cine vrea să-şi retrăiască tragica durere ce te urmăreşte ca un gând de vinovăţie?

Tu. Tu ar trebui să vrei. Şi vom vedea şi de ce.

Acum câteva zile am discutat cu un prieten de-ai mei legat de blogul ăsta.

Ce dracu să fac cu el să fie mai bun, cum să-l fac mai estetic, ce să las şi ce să scot ş.a.m.d.

Eu am adus subiectul în discuţie, fiindcă e un ins care se pricepe să aranjeze un site şi am spus să-mi încerc norocul. Poate primesc un sfat salvator.

După ce am ascultat tot ce avea de spus – şi sper că am şi înţeles – m-a întrebat, din senin, ceva la care, întru câtva, mă aşteptam: „Păştean, tu de ce scrii?

Normal că, atunci când cineva te întreabă orice legat de o pasiune de-ale tale, îţi vine să vorbeşti până te ustură cerul gurii, şi pe celălalt palma, de nerăbdarea de a-ţi da una să nu te mai audă-n veci.

De aceea faci o mică pauză şi cugeţi la un răspuns care să înglobeze tot ceea ce voiai să spui într-un ceas:

Încerc să ofer şi eu ceva lumii ăsteia după câte mi-a dat ea.

„Plus că e terapeutic”, continui în speranţa că aprind vreo scânteie-n el.

Am reuşit sau nu? N-am habar.

Totuşi, sper din suflet că da. La fel cum sper că am reuşit să te fac şi pe tine curios de ce scrisul e terapeutic.

Iar asta n-o spun doar eu, încercând să-mi justific plăcerea care poate părea o pierdere de vreme.

Nicidecum. O spune o cercetare făcută de nişte psihologi, mai mult sau mai puţin bine-cunoscuţi.

Unul din ei e James W. Pannebaker.

Un întreg dulap ar putea găzdui materialul de cercetare pe care l-a oferit Pannebaker, care ne spune că dacă îţi consemnezi experienţele traumatice, apăsătoare, dureroase sau care îţi provoacă anxietate, acestea îşi pierd din forţă.

Participanţii acestui studiu au fost, în cea mai mare parte, studenţi.

Aceştia au fost rugaţi să scrie un eveniment personal traumatic timp de 15-30 de minute.

Scrierea a avut loc în mai multe sesiuni, de la una singură şi până la mai multe, împărţite de-a lungul mai multor săptămâni.

În timpul experimentului, aceştia au trebuit să scrie până la epuizarea timpului, neţinându-se cont de gramatică sau de exprimare.

Rezultatele au fost şocante.

Nu numai că cei care au confesat în scris despre experienţele lor cele mai negre şi-au îmbunătăţit starea psihică – reamintirea acelor evenimente nu a mai fost însoţită de anxietate, durere sufletească sau regret – dar şi-au îmbunătăţit-o şi pe cea fizică, putându-se observa schimbări în fizionomie.

„Their face hardenss”, cum spunea Jordan B. Peterson.

Studenţii au avut, ca urmări, mai puţină nevoie de a consulta un medic şi o sănătate psihică pe termen lung mai bună

Putem foarte bine să ne întrebăm: „Cum se poate una ca asta?”

O explicaţie elocventă este aceea că, prin trecerea gândurilor pe hârtie, participanţii îşi vedeau fizic amintirile, astfel organizându-le într-o manieră coerentă, fapt care a permis identificarea relaţiilor tip cauză-efect ale acestora.

Altfel spus, îşi dădeau singuri răspunsuri la dramele trăite, fiind obligaţi să-şi ofere explicaţii.

Îţi aminteşti când spuneam că tu ar trebui să fii cel care vrea să-şi retrăiască tragedia?

Uite ăsta ar fi un motiv. Ca să te vindeci, făcându-te singur să înţelegi de ce încă nu ţi s-au vindecat rănile.

Iar 15-30 de minute pe zi alocate unui dialog scris între tine şi problemele tale te poate salva de la un viitor tragic.

Pentru că nimeni nu te înţelege mai bine ca tine.

Aşa că, astea fiind spuse, când te întâlneşti cu cei mai buni psihologi din lume, pixul şi hârtia?

* Pentru cei interesaţi de cercetarea menţionată, în care mai găsiţi şi motivele pentru care scrisul vă poate aduce succes, aveţi un link aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s