Nu ştiu câte lume nu cunoaşte jocul ăsta – cu alte cuvinte, câţi trăiţi sub o rocă – dar pierde foarte mult.

Iar pentru cei care-l cunosc, aţi făcut cea mai bună mişcare din viaţa voastră.

God of War(2018), lansat pe PS4 e al 8-ulea joc din seria God of War fiind, atât după spusele mele cât şi ale multor altora, cel mai reuşit dintre toate.

Un joc nu despre omorât monștri și zei, despre răzbunare și furie incontrolabilă, ci despre familie, despre tată și fiu, despre încercări nesfârșite către o viață mai bună.

Spre deosebire de celelalte jocuri GoW, unde acțiunea cade neîncetat pe cât de multe capete poți rupe iar povestea este numai în treacăt – așa, să nu zică lumea că n-a fost și o parte narativă – aici povestea e pe primul loc, asezonată cu câte o ucidere ici și colo a unui gigant, în cel mai „frumos” mod posibil.

Nu contează că ție nu-ți plac jocurile. Că n-ai timp sau chef sau ai ceva mai bun de făcut.

Poveștile îți plac. Iar o poveste mai bună ca asta și mai atractivă găsim mai rar.

Din primele secunde în care ai intrat în joc, ți se prezintă expresia unui bărbat înalt.

O expresie care-ți comunică fără ocolișuri să „Ai grijă. Oi fi ei bătrân, dar omor orișice-mi stă în cale, când vreau și cum vreau iar după aceea-mi continui viața, ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic.”

Cicatricea adâncă de pe fața sa ne face să înțelegem că nu e de glumit cu el. Asta-n cazul în care vrem să mai trăim.

Tatuajele sale împreună cu structura sa musculară sunt dovada unei istorii de viață deloc timide. Un monument al sârguinței aproape niciodată încheiate.

Acest bărbat ideal – sau, ca să-i mulțumim pe toți „toxic-masculin”(bănuiesc că e și un opresor patriarhal, din moment ce e alb și privilegiat) – este nimeni altul decât

Kratos

Kratos, în mitologia greacă, era zeul puterii, cel care l-a pedepsit pe Prometeu pentru că a adus focul oamenilor, obligându-l pe Hephaestus – zeul focului, al prelucrării în piatră și-n metale – să-l tortureze.

În celelalte serii de jocuri, povestea lui Kratos e puțin schimbată.

E un semi-zeu, fiu al mărețului Zeus, care, întrucât se afla într-o bătălie al cărei sfârșit nu era în favoarea sa, și-a dat întreaga viață, devenind pentru vecie sclavul zeului războiului, Ares, în schimbul victoriei.

Victoria de pe câmpul de luptă l-a costat tot ce avea mai de preț: familia, pe care și-a ucis-o atunci când invada împreună cu spartanii un oraș, la cererea stăpânului Ares.

Kratos a jurat să se răzbune, făgăduință pe care o va îndeplini într-un târziu, inundând întreaga lume.

Anii au trecut iar Kratos, mereu bântuit de amintirea tragicului act prin care și-a sfârtecat familia, a decis să părăsească definitiv Grecia, mutându-se într-un alt tărâm, departe și rece, cu speranța de a lua totul de la capăt

Midgard – tărâmul oamenilor din mitologia nordică

Stabilit aici, înțelegem că are un fiu – Atreus, un puștan care n-are nici cel mai mic habar de faptul că e un zeu. Atreus este, așa cum ne dezvăluie la final jocul, bine-cunoscutul zeu trickster Loki.

Pe tot parcursul jocului, care se concentrează în jurul îndeplinirii ultimei dorințe a mamei decedate a lui Atreus, Kratos face tot posibilul ca pruncul său să nu afle sub nicio formă istoria și adevărata sa natură, adevăruri pe care le va ascunde până într-un moment.

Până la moartea fiului său

Atreus s-a îmbolnăvit după lupta împreună cu tatăl său contra zeilor frați Magni și Modi.

În timpul aventurii, au cunoscut o vrăjitoare – care se dovedește a fi zeița Freya – zeița nordică a dragostei și a fertițității – la care Kratos va apela pentru a-l reînvia pe Atreus.

Totuși, singura modalitate este ca protagonistul nostru să meargă-n lumea morților: Helheim.

Fiind obișnuit să omoare – evident – orice fel de monstru, Kratos consideră că e floare la ureche.

Numai că există o mică problemă: monștri de acolo nu pot fi înfrânți cu securea sa.

Are nevoie de ceva mai puternic.

Are nevoie de pumnalele primite de la Ares. Altfel spus, are nevoie de trecutul pe care l-a ascuns la nesfârșit.

Este posibil cea mai frumoasă – în adevăratul sens al cuvântului – și cea mai simbolică – adică plină de sens – scenă din întreaga poveste.

Oriunde ai căuta, mereu vei găsi că oamenii o consideră ca fiind cireașa de pe tort(când te gândești că voiau să o scoată).

Kratos face, din nou, sacrificiul suprem.

Numai că, de data asta, are un cu totul alt sens

Kratos este nevoit să-și asume trecutul său și ceea ce este cu adevărat dacă vrea să-și salveze fiul.

Kratos ne învață un adevăr înspăimântător de profund

You don’t get to go further in life without yourself.

*sună mai bine în engleză, cum zicea Puya

Cu alte cuvinte, nu primești șansa la o viață nouă, la renaștere, la un tu mai bun și mai împlinit – indiferent de cât de mult ai încerca – dacă nu devii responsabil de absolut tot ceea ce ai făcut vreodată.

De fiecare gând, cuvânt, lucru sau act.

Și, evident, ca să iei responsabilitatea trecutului în propriile brațe, e nevoie de un sacrificiu mai dureros ca oricare altul:

Să distrugi tot ceea ce ai clădit pe minciună, pe iluzie și pe înșelăciune, și să reconstruiești pe adevăr.