Un lucru e mai cert decât 2+2=4 sau faptul că avem nevoie de aer ca să trăim:
E la modă să-ți faci un test personalitate.
Cu un simplu search pe google ai la dispoziție sute și sute de teste „avizate” de personalitate, ca să știi exact „ce fel de legumă ești” (Buzzfeed sună cunoscut?)
În câteva minute devii conștient de trăsăturile tale unice, de calitățile tale nemaiîntâlnite și ce fel de carieră ți se potrivește, cât și ce nu.
De obicei, problema la majoritatea testelor de personalitate online e că fie sunt învechite – nu mai sunt acceptate din punct de vedere științific – fie sunt realizate arbitrar – cuiva nu-i plac extravertiții și a decis să creeze un test în care aceștia sunt manipulativi, superficiali etc.
Cele mai pertinente evaluări de personalitate pe care le avem astăzi sunt Big5 și HEXACO – și ele, evident, limitate la rândul lor.
Big5 sau Five-Factor Model
HEXACO
Aici mă voi adresa mai mult pentru Big5, având mai multă informație legată de acesta decât de HEXACO.
Înca din 1980 s-a propus modelul Big5, lucrându-se la el până-n ziua de astăzi, fiind unul dintre cele mai viabile teste de personalitate.
Personalitățile din model se împart – așa cum se vede și din imaginea de mai sus – în 5 grupe, fiecare având subpuncte opuse unele altora:
Deschiderea spre Experiență
(inventiv/curios vs. perseverent/precaut)
Conștiinciozitate
(eficient/organizat vs. extravagant/indiferent)
Extraversiune
(spontan/energetic vs. solitar/reținut)
Agreabilitate
(prietenos/milos vs. competitive/dur)
Neuroticism
(sensibil/agitat vs. rezilientt/încrezător)
Genele și mediul afectează ce fel de trăsături vor fi predominante.
Ca să fie mai ușor de înțeles, o persoană conștiincioasă e mai mereu pregătită, disciplinată, orientată întotdeauna către un scop, își poate controla impulsivitatea cu relativă ușurință și e mereu în căutarea unor activități.
Genul de om care nu poate sta niciodată locului, având mereu nevoie să facă ceva, să lucreze ș.a.m.d.
O persoană cu deschidere către experiență apreciază enorm arta, e foarte creativ, are idei neobișnuite pe care le discută cu entuziasm și are o foarte mare înclinație teoretică.
Ca să nu o mai lungim, putem să punem direct întrebarea care ne interesează pe toți:
Ce fel de caracteristică de personalitate aduce succesul în viață?
Într-o societate de tip secolul XXI – în care ierarhia succesului e deschisă oricărei persoane, desigur, mai mult sau mai puțin – a fi conștiincios e un bilet către succes.
O persoană conștiincioasă are șanse mult mai mari la succes decât oricine altcineva, grație naturii sale perseverente, responsabile, ordonate, muncitoare și eficiente.
Cum stăteam pe Instagram acum câteva zile – implicit şi azi, fiindcă eu şi disciplina nu ne mai înţelegem în ultima vreme – am conştientizat dintr-odată că au trecut ore-n şir.
Stupefiat fiind, m-am întrebat: „Ce dracu am făcut atâta timp?”
„M-am uitat pe telefon, ce dracu să fi făcut„, mi-am răspuns, certându-mă pentru că pierd vremea.
„M-am uitat la meme-uri legate de corona sau carantină. Minunat! Foarte productiv, ce să zic!”
Totuşi, în timp ce îmi reproşam inconsecvenţa de care am dat dovadă în ultimele zile, m-am oprit, întrebându-mă: „Ce rost au meme-urile? De ce au atâta succes?”
Şi să răspund cu „sunt glume şi sunt amuzante” nu mi se părea satisfăcător.
La întrebarea privind rostul lor, ajung într-un final la concluzia că nu sunt doar glume.
Sunt un adevărat mecanism defensiv.
Cu alte cuvinte sunt un bun remediu pentru toată panica asta notorie.
În timp ce ştirile proclamă – încet-încet, dar sigur – apocalipsa, meme-urile iau rolul unui Mesia. Mă rog, pentru o vreme.
Totuşi şi acest „pentru o vreme” e îndeajuns încât să ne facă să uităm de stres, de anxietate sau de durerea pe care ne-o provoacă toată pandemia asta.
E o modalitate simplă şi eficace prin care să pui un zâmbet pe faţa care se chinuie să nu se panicheze cumva.
Şi nu putem spune că nu funcţionează. Vizualizările şi like-urile din belşug la orice meme legat de carantină sau de corona arată altceva.
Bineînţeles, nu trebuie uitat – iar acum îmi asum rolul de părinte care moralizează până şi evidentul – că toată chestiunea asta nu e o glumă, ci doar facem glume pe seama ei.
Aşa cum putem glumi şi despre lucruri macabre – de unde şi „dark humor” care, apropo, are o legătură strânsă cu inteligenţa, deci n-are sens să te simţi „prost” dacă râzi la aşa ceva;) – aşa putem glumi şi de pandemia care stă deasupra noastră ca un zeu atotputernic, lăsându-ne mereu în suspans, neştiind care-i va fi următoarea mişcare.
Aşadar, as far as I’m concerned, more power to the memes!
Pentru că acolo unde se râde există şi speranţă.
Desigur, să nu se uite – pe cât de mult posibil – noua zicală a secolului XXI
„Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.”
LUDWIG WITTGENSTEIN
Credeam că reuşesc să găsesc vreo scuză pentru faptul că n-am mai scris, dar alta în afară de crudul adevăr că am rămas „în pană de idei” n-am găsit.
Chiar dacă, în general, sunt foarte multe de zis, cele mai multe lucruri pe care credem că trebuie să le spunem, nu merită spuse.
Printre acestea, se găsesc şi scuzele pe care ni le elaborăm atunci când nu suntem înţeleşi. Le ştim bine. Dacă încerc să-i explic ceva cuiva şi nu pricepe, atunci clar e un: „prost”, „dobitoc”, „hăbăuc”, „ignorant” şi toate alea.
Poate că unele lucruri sunt pur şi simplu prea complicate pentru ca acel cineva să înţeleagă(matematica, în cazul meu). Noi ştim sigur că am explicat bine, corect, concis şi uşor de priceput. Dacă nu se înţelege, nu-i vina noastră, ci a celorlalţi.
Având un Ego imens, am fost şi eu, la rândul meu, într-această pătură de „intelectuali, artişti sau genii neînţelese”.
Mereu când discutam cu cineva un anume subiect mai complicat şi încercam să-mi explic opiniile, dacă cel de lângă mine nu înţelegea, se întâmplau două chestiuni: (1) fie consideram că e prost şi o lăsam baltă, (2) fie îi spuneam că e prost şi o lăsam baltă.
Oricum ar fi fost, cineva nu a înţeles iar acela „clar” nu se poate să fi fost eu. Şi aşa am crezut toată viaţa, până când m-am întâlnit cu cineva care mi-a deschis ochii:
Ludwig Wittgenstein – cel mai important filosof al secolului XX
Nu e de mirare că majoritatea lumii nu apreciază filosofia. E îmbârligată, grea, cu un limbaj mult prea sofisticat şi inutilă.
E o reacţie firească atunci când, pentru a 6-a oară, citeşti acelaşi rahat de propoziţie, numai ca să-ţi dai seama că, de fapt, tot n-ai înţeles.
Ce să mai vorbim de utilitate? Cu te ce ajută dacă eşti conştient de „problema Socratică”, de „Unul şi Multiplul” sau de „Atomismul logic”? Exact. Cu nimic.
Cu aproape nimic…
Te va ajuta – cel puţin filosofia lui Wittgenstein – să-ţi faci o viaţă mai bună, începând cu ceva esenţial:
Cu tine
Iar atunci când spun asta, mă refer la modul cum comunici. Cum vorbeşti, cum articulezi, cum te exprimi. Pentru că, aşa cum ar fi trebuit să ştiu de foarte mult timp, problema nu e la celălalt: problema e la mine.
Pretenţia ca celălalt să te înţeleagă atunci când nici măcar tu nu te înţelegi – altfel ai putea să explici fără probleme, întocmai ca unui copil de 6 ani – e crasă şi trebuie înlăturată numaidecât.
Asta în cazul în care vrei să nu mai ai şi alte probleme pe lângă cele pe care le ai deja.
Fiindcă aşa cum spune şi Wittgenstein, majoritatea problemelor filosofice(personale, existenţiale sau spirituale) sunt, de fapt, false probleme, generate din cauza limbajului.
În singura sa lucrare publicată în timpul vieţii „Tractatus Logico-Philosophicus„, la un moment dat(prop. 4.003)* Wittgenstein relatează:
„Majoritatea propoziţiilor şi întrebărilor filosofilor apar din cauza eşecului nostru de a înţelege logica limbajului. […] Şi nu e suprinzător că cele mai profunde probleme nu sunt, de fapt, probleme.”
Ca să ne fie mai uşor de înţeles, să folosim un simplu exemplu:
Faci parte dintr-un proiect. Sunteţi, în total, 5 persoane. Trebuie să-l terminaţi până mâine. 3 dintre cei 5 nu-şi fac treaba. Decizi să fii rece cu ei şi să-i elimini din proiect. Tu şi partenerul tău aveţi mai mult de lucru acum, dar măcar nu vă mai ţine nimeni în loc.
La un moment dat, acesta-ţi reproşează: „Ai fost prea dur. Nu te gândeşti că poate au probleme personale şi de aia nu se pot concentra. Eşti un om rău.”
Să presupunem că stai şi te gândeşti la toată situaţia. Urmărind firul acţiunilor tale, ajungi să-i dai dreptate. Ai fost un om rău. Asta te răneşte. Te face să te simţi ca un gunoi. Suferi din cauza asta.
Cei mai mulţi dintre noi am încheia treaba aici. Da, am greşit, mă voi schimba iar pe viitor nu voi mai fi rece vreodată.
Wittgenstein ne-ar sfătui să ne gândim de două ori înainte să luăm o asemenea decizie.
De ce?
Fiindcă suferinţa pe care o simţi după spusele partenerului este una care a apărut dintr-o problemă falsă. E falsă întrucât presupune că a fi rece este ceva rău.
Cu alte cuvinte, înţelegerea noastră greşită a unor concepte – „răul” şi „a fi rece” – ne aduce suferinţă.
Dacă facem cum ne îndrumă Wittgenstein – adică să reflectăm asupra cuvintelor „rău” şi „rece” – scăpăm de durerea pe care o simţim, fiindcă ne creăm o altă percepţie.
După mai multe reflecţii, înţelegem că „a fi rece” nu e ceva rău, dar nici bun, ci este ceva situaţional. Există momente în care e necesar să pui piciorul în prag şi există momente în care compasiunea este pe primul loc.
Pentru a obţine acest rezultat e nevoie de ceva: de multă revizuire a limbajului. A modului cum vorbim. Cum înţelegem cuvintele. Cum le folosim.
Dacă putem să ne şlefuim credinţele, opiniliie şi experienţele astfel încât să reducem confuzia – care, pentru Wittgenstein, reprezintă rolul filosofiei – putem să obţinem ceea ce am dorit dintotdeauna: înţelegere.
…
Dacă putem să devim precişi, clari şi uşor de urmărit în vorbire, problema de a nu mai fi înţeleşi, dacă nu dispare, atunci cu siguranţă se reduce.
Şi nu numai asta, ci avem şansa de a deveni ceea ce poate, în viaţa vieţii noastre, n-am crezut că vom fi:
Modele.
Modele pentru cei care nu ştiu cum să se exprime. Pentru cei care au nevoie de un exemplu de urmat atunci când învaţă cum să fie precişi, clari şi articulaţi în exprimare.
Ce înseamnă toate astea?
Dacă tu lupţi, te chinui şi investeşti timp în a-ţi face o viaţă mai bună, mai uşoară – fiindcă acum lumea te înţelege, eşti persuasiv, poţi argumenta elocvent, nu-ţi pot fi sucite vorbele împotriva ta – şi altcineva va face asta la rândul său.
Iar la rândul său altcineva şi altcineva – pentru că toţi vor o viaţă mai bună – până când te trezeşti că, prin simplul tău efort de a te schimba, ai schimbat o lume întreagă.
N-ar fi greşit să închei că motivul pentru care nu te/ne înţelege lumea e pentru că nu ne înţelegem noi pe noi înşine. Dacă ne-am înţelege, n-am avea probleme în a-i face şi pe restul să înţeleagă.
*traducerea e din engleză. Textul poate fi diferit, de la editură la editură.
Cine întreabă mult, va învăţa mult şi va reţine mult.
FRANCIS BACON
Zilele astea am stat şi m-am gândit – cât m-a lăsat şi pe mine buturuga de pe umeri, evident – la toată treaba asta.
La toată problema care a devenit, din păcate prea târziu, serioasă. La virus. La ce impact are asupra vieţii oamenilor.
Tot ce se întâmplă acum nu e uşor de înţeles.
Da, trebuie să şedem în case, să reducem contactul, să ne igienizăm mai mult ca îndeobşte, să fim precauţi, să ne sacrificăm pentru comunitate(în limitele democratice, desigur). Toate astea sunt categorice.
Acum câteva zile vorbeam cu un prieten de-ai mei legat de virus. Inevitabil şi-au croit loc în discuţie şi anumiţi indivizi. Cred că ştim deja de la cine mă refer.
La cei care încă sunt pe străzi. Care încă nu conştientizează gravitatea situaţiei. Care sunt inconştienţi/nepăsători/egoişti ş.a.m.d.
Da. De ei e vorba
Racţiile care au urmat n-au fost „creştineşti”, cum s-ar spune.
Ameninţări peste ameninţări. Răspunsuri violente. Comparaţii între ei şi „X” sau „Y” care m-au făcut să-mi amintesc de şcoală. Atribuiri de acronime(„PSD-işti”, cel mai mult) sau porecle. Totuşi, cel mai mult s-a reproşat un lucru. O lipsă.
Lipsa educaţiei.
Poţi nega lipsa ei în rândul unora? Nicidecum. Se vede de la o poştă. Şi se vede dintotdeauna. Lipsa educaţiei, corupţia, nepotismele, „şmecheriile” şi „nouă să ne fie bine” parcă sunt sădite-n inconştientul colectiv al românilor.
Chiar şi aşa, să te plângi şi să arunci vina-n stânga şi-n dreapta e treabă uşoară. Spre deosebire de a încerca să înţelegi de ce. De ce mai există, după atâta vâlvă şi informaţie, oameni inconştienţi? Cu alte cuvinte, de ce nu-s educaţi oamenii?
„Îi doare-n fund”, „Îs proşti. Doame fu…” „Sunt închişi la minte”, „N-au treabă cu viaţa”, „N-are rost mă cu ei”, „Atâta ştiu, atâta pot”.
Da. Explicaţiile acestea ne ajută din plin. Acum totul e bine. Toţi sunt educaţi, premianţi, bibliofili, intelectuali. Sunt precum sfaturile alea „miraculoase”: „Nu fi supărat.” „Nu fi nervos.” „Calmează-te”. Dacă ar avea omul atâta putere de voinţă, astea ar fi cele mai bune sfaturi din lume.
Dar n-are şi nu sunt.
Atunci ce explicaţii se pot găsi?
Cele care se pot găsi nu sunt plăcute. Mai ales fiindcă sunt adevărate. Şi ce-i adevărat, de cele mai multe ori nu-i plăcut.
Educaţia se câştigă prin foarte, foarte, foarte multă muncă.
Iar când spun muncă, mă refer la efort. La efort imens de a încerca să înţelegi. Şi, poate nu e de la sine înţeles, dar să înţelegi e foarte, foarte greu.
De câte ori nu ni s-a reproşat că „nu înţelegem”? Că nu înţelegem ce spune celălalt? Că „auzim numai ce vrem”? Doar nu credeaţi că familiie, relaţiile, prieteniile, echipele se destramă doar aşa, nu?
Bineînţeles că nu. E mult mai uşor să închei ceva decât să continui.
Iar cei mai mulţi îşi încheie educaţia în loc s-o continue. O şcoală, un liceu şi o facultate sunt îndeajuns. Cel puţin asta cred ce-i mai mulţi, chiar dacă spun că nu.
În momentul ăsta citesc autorul care a avut cea mai mare influenţă asupra mea.
Carl Gustav Jung
E de departe cel mai interesant, inteligent, educat şi înspăimântător om de care am auzit. Şi, pentru că e atât de inteligent şi de cultivat, e foarte greu de înţeles.
Cei mai mulţi care au auzit asta au rămas şocaţi. „Cum să stai atâta pe o carte?”
Pentru că vreau să fiu educat.
Am caiete întregi de comentarii. Sute de pagini în care m-am duelat cu mine şi cu ideile lui Jung. Foarte multe ore investite în numai câteva pagini. Multe bătăi de cap. Multe ştersături şi tăieturi. Enorme tendinţe de a pune cartea deoparte. Adică foarte, foarte, foarte multă muncă.
Şi acest efort imens mai are nevoie de ceva. De ceva indispensabil.
Bani.
Cărţile bune, informaţiile valoroase, cursurile şi tot ceea ce constituie una dintre bazele educaţiei costă bani. Mulţi bani.
Biblioteca ce stă lângă biroul meu n-am primit-o de-a gata. Am „băgat bani” în ea. Leu cu leu, bănuţ cu bănuţ. Studiile şi cercetările pe care le-am citit m-au costat multă hârtie. Experienţa vieţii a fost, deopotrivă, foarte scumpă.
Dacă n-aş fi avut norocul să mă trag dintr-o familie care, până să apar eu, şi-a strâns averea, sunt destul de sigur că m-aş fi aflat printre cei din poza de mai sus, fiindcă cei mai mulţi nu-şi permit să bage bani şi în educaţie, când supravieţuirea e deja destul de costisitoare.
Pot fi întrebat:
„Şi ce rost au toate astea dacă cei mai mulţi nu pricep?”
Ca cei care se pot educa, să educe la rândul lor.
Educaţia te transformă.
Obţii adevărul şi puterea de a influenţa cu el. Devii articulat. Lumea crede în ce spui. Te ascultă. Ai şansa de a aduce speranţă în viaţa celorlalţi.
Eşti respectat pentru munca ta şi pentru efortul de a-i învăţa şi pe restul. Aduci lumina în întunericul în care se scladă alţii. Poţi schimba vieţi, mai ales pe a ta. Devii model pentru cineva.
Îi faci pe restul să înţeleagă ce trebuie să înţeleagă, atunci când trebuie să înţeleagă.
Iar acum trebuie mai mult ca oricând. Aşa că, data viitoare, fiindcă eşti mai educat, educă în loc să dai cu pietre. Vei schimba mai multe, poate chiar totul.
Tinerilor, daţi-mi mie tinereţea voastră dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea!
Arsenie Papacioc
Sincer, cei mai mulţi dintre noi, dacă am primi tinereţea din nou, am da-o îndărăt numaidecât. Fiindcă numai atunci înţelegem că n-am ştiut ce să facem cu ea.
Nu e treabă grea să cazi în sofisme şi farse precum cele de genul: „Tinereţea e făcută să te bucuri de ea! Acum e frumos, mai încolo nimic nu va mai fi aşa! Bucură-te de ea cât mai poţi!”
Şi cum te bucuri, mai exact, de anii tinereţii? De anii în care nimic nu pare imposibil, în care voinţa şi spiritul sunt îndeajuns, în care numai imaginaţia e limita?
Câteodată, mă miră lipsa de înţelepciune a adulţilor. La ce anume te aştepti când îi spui unui tânăr să se bucure de anii pe care-i mai are ca jun?
Crezi că îşi va căuta un echilibru între muncă şi relaxare? Între sens şi nonsens? Între prea mult şi prea puţin? Între distracţie şi seriozitate?
Nu-i poţi spune unui tânăr să se bucure de tinereţe şi să te aştepţi să nu meargă să facă ceva care, acum sau mai târziu, îl va regreta din plin.
Mie, celui de acum 3 sau 4 ani, dacă mi-ar fi spus un adult să mă „bucur” de tinereţe, n-aş mai fi stat pe gânduri înainte să beau încât să mi se facă rău şi să fac nu ştiu ce măgării pentru care mă voi urî toată viaţa.
Sau să las orice ţel ar fi necesitat disciplină şi perseverenţă pentru unu joc video care mi-ar fi răpit toată ziua iar, la final, m-ar fi făcut să mă simt ca un nimic, întocmai ca o mizerie ce freacă menta pe banii alor săi.
Sau, de ce nu, să fac orice îmi trece prin cap, indiferent de consecinţe. Că doar na, trebuie să mă „bucur” de tinereţe. „You only live once”, ştii?
Întocmai. Numai o dată trăieşti şi până şi data aia o iroseşti.
Nu mă crezi? Haide să ne uităm împreună – ne va durea pe amândoi – la următoarea imagine:
Nu vreau să intru în date tehnice şi să evidenţiez cum sunt şanse foarte mari să nu prinzi 90 de ani. Ai informaţie din plin pe internet pentru asta.
Pe noi ne interesează următorul lucru: majoritatea anilor tăi din tinereţe se vor duce – asta în cazul în care nu s-au dus deja – mai repede decât crezi.
Nu degeaba se spune că tinereţea-i trecătoare.
Ceea ce nu se spune, din păcate, la fel de mult e că, fără o tinereţe care să te pregătească pentru viaţa de adult, şansele sunt mult mai mari să ai o viaţă de rahat.
O viaţă de adult plină de resentimente, de regrete, de amăgiri, de anxietate, de nostalgie dureroasă, de probleme financiare şi sociale şi câte şi mai câte care vor veni dacă nu te opreşti din a crede că „ai timp şi pentru astea”, cum s-ar traduce zicala: „Bucură-te de tinereţe”.
Vrei să ştii un mic secret?
Niciodată n-ai destul timp pentru nimic. În special pentru viitorul tău.
Dacă te-ai aşeza la birou, ai scoate o coală de hârtie, un pix şi ai începe să scrii fiecare dată când ai fost productiv, ai putea să umpli foaia?
Dar dacă ai scrie toate dăţile când n-ai făcut ceea ce ţi-ai propus?
Cum ar fi dacă ai consemna toate momentele când, în loc să lucrezi pentru tine şi pentru viitorul tău, pentru viaţa ta de adult – în care, dacă încă nu te-ai prins, vei petrece tot timpul de acum încolo – ai ales să stai în pat, pe telefon, fiindcă erai „prea obosit”, „fără chef”, „nu te simţeai bine”?
Nu te-ar îngrozi puţin faptul că ai pierdut atât de mult timp?
Asta îmi era teamă să-ţi spun. Că nu eşti conştient – şi nici eu nu sunt, la rândul meu, doar suntem în acest chin împreună – de ceea ce urmează.
Perioada de adult e cea în care îţi evaluezi, zi de zi, deciziile făcute în tinereţe.
Iar până în ziua de astăzi ai înţeles că eşti un evaluator dur, ba chiar autoritar cu tine, nu?
În cazul în care ai conştientizat – şi să nu uităm că încă n-ai ratat atâtea ocazii încât să-i dai de lucru din belşug părţii tale care te judecă non-stop(Freud o numeşte Super-Ego) – lasă-mă să te întreb:
Ai putea trăi cu tine toată viaţa ştiind că puteai face ca totul să fie mai bine?
Poate că un sfat mai bun pentru cei de-o vârstă cu mine ar fi: „Aleargă acum, ca să te poţi odihni mai târziu.”
Am să închei cu o întrebare pe care sper că o vei auzi de fiecare dată când vei încerca să te fentezi, să te minţi din a-ţi construi viaţa care urmează:
