Îmi amintesc că începuturile mele în filozofie l-au prins și pe Camus.

Pe lângă renumitul gânditor român -apreciat și totodată renegat de cei mai mulți – Cioran și bine-cunoscutul Nietzsche, Camus avea să-mi lase un gol în minte mulțumită unui citat devenit acum celebru, gol ce avea să se umple abia după mult timp:

„Există însă o singură adevărată problemă filosofică iar aceea e sinuciderea.„

De obicei când se aude numele lui Camus apare prin preajmă și afilierea sa – de care s-a debarasat forțat de-a lungul vieții, împreună cu titlul de filozof – la curentul filozofic mai popular ca oricare altele: existențialismul.

Ca să nu intrăm prea mult în detalii, existențialismul – a cărui definiție provine mai mult din lucrările lui Jean-Paul Sartre – se ocupă cu sensul vieții, motivele pentru care existăm, ce facem cu viața noastră, dacă are ea rost să fie trăită sau nu, dacă are sens ori e absurdă(Camus) etc.

Ideile existențiale ale lui Camus pot fi regăsite de-a lungul operelor sale, idei care au fost mai mult impuse decât argumentate, prezentate sub metafore decât sub silogisme ș.a.m.d, distanțiindu-se vădit de raționalismul și sistematizarea gândirii specifice filozofilor.

Cu toate astea, una dintre cele mai importante idei de-ale sale – împreună cu magnus opusul său – se află în „Mitul lui Sisif”, povestea scurtă a unui ins blestemat de zei ca, pentru eternitate, să împingă pe un deal înalt un bolovan rotund, doar ca să-și vadă munca ducându-se pe apa sâmbetei, bolovanul rostogolindu-se la loc de fiecare dată.

Sfârșitul cărții ne lasă cu o afirmație care – pe bună dreptate – pare a nu fi nimic altceva decât o simplă ironie ori absurditate:

„Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.”

La fel cum Camus proclamă că sunt nevoit să-l văd pe Sisif – a cărui viață este o continuă suferință, absurditate, bătaie de joc, cursă din care nu se poate elibera sub nicio formă – la fel pot și eu să întreb:

De ce? De ce se cade să-l văd pe Sisif ca fiind fericit?

Există multe intrepretări – așa cum e cazul oricărui text, pentru că totul cade sub blestemul postmodernismului, despre care voi vorbi altă dată – ale sensului operei acesteia, dar una a rămas cu mine de-a lungul timpului – și posibil că ar trebui să încep s-o falsific, asta ca să nu devin dogmatic.

Sisif are un motiv ca să nu se sinucidă.

Chiar dacă existența sa – aidoma celor mai mulți oameni, într-un fel sau altul – este agonizantă, niciodată plină de satisfacție, mereu aflându-se într-un cerc vicios inextingibil, Sisif are o responsabilitate de dus la capăt.

Are un motiv pentru care să nu se dea bătut, pentru care să nu renunțe. Are ceva de făcut. O misiune. O responsabilitate mai mare decât el însuși iar ăsta e motivul pentru care Camus ne sfătuiește să ni-l imaginăm pe Sisif ca fiind fericit:

Fiindcă orice – până și urcarea pe degeaba a unui bolovan pe un deal imens – e mai bine decât o incertitudine de nerezolvat și anume suicidul, moartea.

BIBLIOGRAFIE:

„Mitul lui Sisif” de Albert Camus

„The Myth of Sisyphus” – Wikipedia

Existentialism – Stanford Encyclopedia of Philosophy

Albert Camus – Stanford Encyclopedia of Philosophy

Albert Camus – Internet Encyclopedia of Philosophy

Poate că frumos și de bun-simț ar fi fost să public asta ieri, drept cadou al zilei lui de naștere, totuși nu cred că greșesc dacă mă scuz spunând că „mai bine mai târziu decât niciodată.”

A trecut mult timp de când nu m-am atins de vreo operă de-ale sale, dar calitatea sa de filozof se dovedește prin faptul că n-am uitat – aproape – nimic din ale sale lecții, din a sa minunată și terifiantă înțelepciune.

Iar una dintre ele m-a atins mai profund ca oricare alta, căci – părerea mea – se adresa întocmai mie:

Ipocrizia

Nietzsche era un vădit critic cultural și social al vremii sale, iar cei care aveau parte de mustrările sale aspre, tăioase mai devreme ca orice altcineva erau academicienii, profesorii, intelectualii, oamenii de litere.

O persoană plină de idei care mai de care mai complexe. Cineva care are date exacte, actuale la degetul mic. Un ins ale cărui cuvinte par a proveni dintr-o limbă străină majorității, căci nu rareori numai el înțelege ce vrea să spună în niciodată-terminata-i teză despre existență.

Pare că un astfel de om deține adevărurile lumii întregi, așadar știe care e cel mai bun drum pe care omenirea ar trebui să pășească.

Pentru Nietzsche, în schimb, ei n-au nici măcar „sânge”, fiind goi pe dinăuntru și simple „oglinzi” ce reflectă informațiile pe care le-au absorbit.

De ce ar fi aceștia „fără de sânge” și simple „oglinzi”?

Fiindcă viață îi dă de gol drept adevărați ipocriți.

Lipsa continuității intelectului în acțiune înseamnă, pe șleau, ipocrizie. Eu cred, susțin, propăvăduiesc neîncetat, oriunde și oricui apuc, „adevărul”, dar întreaga mea ființă prezintă lumii altceva.

Total altceva.

De aici ideea lui Nietzsche că sunt simple oglinzi. Ei n-au trăit lecțiile pe care le predau lumii, căci nu le-au învățat, ci doar le-au memorat.

La fel, să n-ai încredere în cel a cărui fapte sunt timide iar vorbele-i sunt mult prea pline de curaj.

Împreună cu Socrate, Aristotel și Nietzsche, fenomenologia – un curent filozofic foarte influent și dincolo de domeniul ei specific – se bucură de o oarecare notorietate, mai multă decât te-ai aștepta în primă fază.

O ramură a filozofiei atât de stufoasă și de greu de digerat încât nici pânâ și cel mai optimist/naiv împătimit al ei n-ar fi speculat vreodată că va ajunge subiect de discuție – ce-i drept, mai mult indirect – pentru publicul larg.

Cu ce se ocupă, mai exact, fenomenologia?

Cu ceea ce primesc „la prima mână” – deci nemijlocit de nimic altceva – de la conștiință atunci când am o anumită experiență ori, mai simplu spus:

Cu esența tuturor lucrurilor.

Din perspectivă disciplinară – prima dintre cele două prin care specialiștii se uită la fenomenologie, cea de-a doua fiind cea istorică – fenomenologia se ocupă cu structura experiențelor, a conștiinței.

Cu alte cuvinte un fenomenolog încearcă să găsească și să înțeleagă ce anume stă la baza minții noastre care ne permite să experimentăm, să trăim, să percepem lucrurile din jurul nostru sau cum se face că le trăim într-un mod și nu într-altul.

Orice experiență mai intensă ne transformă.

Fiecare trăire neobișnuită, care ne-a luat oarecum prin surprindere – în ideea că n-am anticipat-o deloc și astfel ne-am găsit într-o situație în care habar n-aveam cum și ce să facem – ne schimbă nu doar percepția asupra lumii, cât și personalitatea.

Ne schimbă din temelii, întreaga Ființă.

Cu cât un asemenea eveniment este mai traumatic, mai profund – adică ne obligă să schimbăm ceva la noi dacă vrem ca lucrurile să se îndrepte, să se întoarcă la normalitate – cu atât noi devenim mai maturi.

Asta-n cazul în care suntem destul de puternici încât – metaforic spus – să nu fim devorați de haosul care năvălește fără milă asupra noastră.

Indiferent că vrem sau nu, viața ne maturizează pe toți.

De cele mai multe ori maturizarea vine odată cu suferința, mai ales întrucât conștiința ne obligă să ne adaptăm cât de repede pentru a-i da de capăt problemei care tocmai a devenit cel mai important – sau unul dintre – episod din viața noastră.

Un fapt e cert:

Odată cu maturitatea vine și suferința.

Nu putem scăpa de nici măcar una dintre ele – și nici n-ar trebui să ne dorim una ca asta, dacă vrem să supraviețuim.

Cu toate astea, nu s-ar putea să facem cumva ca maturizarea să nu ne lasă cicatrici chiar atât de adânci?

După spusele primului filozof existențialist, Søren Kierkegaard(5 Mai 1813 – 11 Noiembrie 1855), se poate, dar cu o condiție:

Trecerea în mod voluntar de la faza estetică a vieții la cea etică.

Simplu spus, Kierkegaard vedea viața individului ca derulându-se în 3 etape: estetică, etică și religioasă.

În faza estetică, omul este concentrat, focalizat aproape în totalitate pe lumea exterioară, dorind să cauzeze reacție, schimbare în jurul său – aici intră mai mult faza adolescentină, unde mereu căutăm să avem realizări externe(să arătăm mai bine, să fim văzuți mai bine, să ne distrăm astfel încât să fim apreciați pentru asta etc.).

Cineva încă aflându-se la faza estetică este mereu în cautare de a produce o reacție, transformând cotidianul banal într-o scenă de teatru: totul devine o posibilitate de a crea un efect interesant.

Și, din moment ce totul e o oportunitate de un asemenea fel, responsabilitatea iese din discuție, fiindcă nu-mi permit să fiu legat de ceva în permanență. Asta mi-ar da peste cap comportamentul impulsiv, specific acestei etape.

Dar, așa cum ne obligă existența să deducem, nu pot fi impulsiv, delesător, iresponsabil la nesfârșit.

Se cade, de la un moment dat, să-mi iau viața în propriile mâini și să fac un jurământ.

Să jur că voi lua asupră-mi o responsabilitate atât de mare încât voi putea deveni una dintre cele mai bune versiuni ale mele.

Din acest moment, conform lui filozofului danez, am trecut la faza etică iar, pe șleau spus, ne-am maturizat în mod voit.

Iar atunci când alegem să ne maturizăm din propria dorință, suferința maturizării nu numai că se diminuează, dar noi devenim mai puternici, mai pregătiți, mai înțelepți.

Tu cum treci la etapa etică?

Puțini – foarte puțini – sunt acei filosofi care ajung să fie cunoscuți dincolo de hotarele unor cercuri restrânse, unde doar cei de-o seamă își fac veacul.

Și nu e de mirare din moment ce majoritatea filosofilor – ori cei care pășesc pe un astfel de drum – folosesc un limbaj greoi, aproape inaccesibil, abscons, elitist etc.

Tot cei mai mulți se scuză că lumea, esența ei, ceea ce stă dincolo de toate percepțiile , „lucrul-in-sine” kantian nu poate fi exprimat printr-un limbaj colocvial, simplu, ușor de înțeles, fiindcă dacă lumea era atât de lesne de conceput, nu mai era nevoie de studiul riguros al ei.

Pe de altă parte, filosofi precum Arthur Schopenhauer, care au decis că argumentele filosofice puerile – încărcate cu termeni de specialitate și repetări inutile de cuvinte plurisemantice care doar dau impresia de profunzime – nu își au locul pentru înțelegerea esenței lumii sunt cei care, mulțumită eforturilor de a ajunge la publicul larg, primesc recunoștința noastră veșnică, fiind bine-cunoscuti, citiți, studiați și discutați pe tot mapamondul.

În opera sa celebră „Lumea ca Voință și Reprezentare” Schopenhauer, încercând să explice sursa suferinței omenești – mereu în ascensiune și tot mai vizibilă odată cu progresul tehnologic – conchide că ea se află în ceea ce a denumit drept Voință.

Voința este manifestarea deterministică – necesară, adică imposibil să nu aibă loc, indiferent de cirumstanțe, loc, timp sau orice alți factori – prin care Natura continuă si propagă viata pe pământ.

Selectia naturală, sexuală, genetica ș.a.m.d toate acestea pot fi văzute drept manifestări ale Voinței – altfel spus o forță care ne afectează pe toți, indiferent de specie, cu scopuri categorice și eterne.

Când vine vorba de oameni, din cauza faptului că suntem înzestrați cu o capacitate cognitivă superioară celorlalte ființe și, totodată, suntem conștienți de lumea care ne înconjoară, Voința ne aduce suferințe aproape insuportabile.

Cu alte cuvinte, combinația Inteligență + Conștiință, cu toate că-i oferă omului posibilitatea de a supraviețui și de a-și crea un mediu care să-i crească șansele de supraviețuire, îl macină permanent, creându-i o existență tragică, fiind mereu conștient de nimicnicia și de fragilitatea sa puse mereu în pericol.

Dintr-această combinație se nasc – vorbind stric filosofic – emoții precum anxietatea, sentimente aidoma crizelor existențiale sau stări de genul greutății conștiinței de care vorbeau filosofii existențialiști.

De aici se deduce și de ce Schopenhauer este considerat a fi unul dintre cei mai pesimiști gânditori ai umanității.

Până la urmă ce rost au toate dacă-s o simplă unealtă a naturii și nimic altceva?

Întrebarea și mai importantă e:

Poate omul să facă ceva în privința asta? Poate el să-și reducă din suferință?

Chiar dacă, din partea unui pesimist, total surprinzător, Schopenhauer ne spune asertiv că răspnsul e Da.

Cum?

Prin negarea Voinței cu ajutorul Inteligenței și al Conștiinței.

Pentru că orice blestem ne și binecuvântează cu ceva, avem șansa de a nega cerințele autoritare ale Naturii – stricta reproducere, supraviețuire – prin experiențe care ne conectează cu transcendentul:

Introspecția, Meditația, Castitatea, Aprecierea Esteticului.

De pildă, când vine vorba de aprecierea esteticului, observarea unui tablou frumos, simbolic, care ne atrage parcă într-o transă eternă, încât ne simțim total debarasați de propriul corp, ba chiar complet de lume, nemaiavând noțiunea timpului, influența Voinței și a sa suferință se pierd.

De ce?

Pentru că a noastră conștiință este focalizată întru totul pe prezent.

Uităm de grijile vieții de zi cu zi. De solicitările lumii. De problemele de la școală, serviciu sau de acasă.

Nimic nu mai există în afară de mine, bucurându-mă, atât cât pot, de prezent.

BIBLIOGRAFIE:

Arthur Schopenhauer – STANFORD ENCYCLOPEDIA OF PHILOSOPHY

Lumea ca voință și reprezentare vol. I & II – Arthur Schopenhauer

Arthur Schopenhauer Philosophy: He Made Me a Pessimist. But Then He Helped Me Enjoy Life

Rareori găsești o concepție filosofică despre libertate(și despre rău) care să-ți aprindă scânteia intelectului și care să te țină cu ochii lipiți de carte.

Mediul academic, dar nu numai, a redus și reduce de cele mai multe ori interpretarea filosofică a răului la concepția biblică – o privare a bunăvoinței – iar pe cea a libertății la bine-cunoscuta și neîncetata bătălie între determinism și liber-arbitru.

Reîmprospătarea apare odată cu ideea vie a lui Pareyson în legătură cu libertatea care, prin însăși manifestarea sa, se autodistruge.

În „Ontologia Libertății: răul și suferința”, Luigi vrea să ne demonstreze, să ne facă să înțelegem atât faptul că răul are o existență proprie – independentă de antipodul său, binele – cât și faptul că libertatea, odată ce devine act, se evaporă, se transformă în opusul ei.

Pareyson ne obligă la un moment de gândire datorită evidențierii naturii paradoxale, atât a răului, cât și a binelui:

Pentru că sunt în stare ca, în mod voit – deci prin și din propia dorință deliberată – să fac rău, să acționez reprehensibil, inuman, dezgustător, demonstrez că sunt liber – întrucât am libertatea de a face un act imoral din pură alegere – dar, acționând astfel, libertatea mea se autodistruge, o pierd, deoarece vor exista consecințe pe măsură.

Cu alte cuvinte, pot alege dintre a fura ceva și a-mi vedea de treabă.

În clipa-n care am ales să fur – așadar, să fac rău – eu nu mai sunt liber, deoarece devin legat permanent de acțiunea pe care tocmai am comis-o, întocmai cum un ucigaș rămâne permanent legat de victima/victimele sale.

Posibil ca, la prima vedere, concepția aceasta – chiar dacă interesantă din punct de vedere intelectual – să nu treacă testul omniprezent în societatea vestică și anume:

Practica.

Foarte ușor se poate spune că nu ne ajută cu absolut nimic să știm așa ceva, posibil doar în cazul în care ne aflăm la masă și discuția o cere.

Chiar dacă e o obiecție demnă de luat în considerare, dacă ne uităm mai îndeaproape la cele spuse de către filosoful italian, înțelegem că are o aplicabilitate foarte mare.

În momentul în care ne folosim libertatea, în clipa-n care am înfăptuit un anumit act – nu neapărat rău, ci orice act – noi și ceea ce am făcut nu suntem două lucruri separate, ci devenim unul și același.

De ce?

Fiindcă suntem responsabili de ceea ce am făcut, pentru totdeauna.

Sunt legat pe veci de faptul că am mințit/am spus adevărul, că am ucis/am avut milă, că am fost înțelegător/neînțelegător ș.a.m.d nemaiavând libertatea de a nu fi făcut acel lucru, de a da timpul înapoi.

Iar, știind asta, nu-mi rămâne de ținut minte decât un singur lucru care, dacă-l înțeleg întru totul, poate chiar voi deveni neliniștit:

Tot ceea ce fac, oricând, oriunde, oricum, oricât și cu oricine, contează, nu trece neobservat, nu se uită niciodată.

Din moment ce numele său devine – din păcate, totuși pardonabil – tot mai cunoscut și ridicat în slăvi la scară largă în rândul tinerilor, dar nu numai(18% din academicieni în S.U.A se identifică drept radicali/activiști/marxiști – asta-n 2006, procentele crescând tot mai mult de-al tungul timpului) în timp ce, de fapt, mai nimeni nu știe cine a fost el cu adevărat, am decis să împărtășesc puțin dintr-o informație pe care o găsesc vitală.

Karl Marx (1818 – 1883) este renumitul filosof, sociolog și „economist” – justific ghilimelele imediat – german, a cărui teorie socioeconomică – realizată cu ajutorul lui Friedrich Engels – a stat atât la baza atrocităților comuniste din secolul XX, cât și la tentativa postmodernistă(mai exact, a Școlii de la Frankfurt) de a ocupa viața academică și nu numai.

Cu toate că portretului lui apare mai mereu pe benăre, pancarte, articole, postări social-media ș.a.m.d înfățișându-l drept un erou, zeu sau geniu „neînțeles”, se poate observa că, încet-încet, uităm că și Marx, la rândul său, a fost om.

Iar – clișeic- oamenii sunt mult mai mult decât în aparențe.

Marx s-a născut în Trier într-o familie înstărită, descendeți de rabini, unchiul său fiind unul foarte cunoscut la vremea sa. Aceștia au fost înstrăinați odată ce tatăl lui Karl a abandonat credința.

Averea prosperă a tatălui său i-a asigurat lui Marx o perfectă formare în specificului spoiled brat, a cărui aroganțe și narcisism îl vor defini pe tot parcursul vieții.

Nevoile sale trebuiau îndeplinite fulgerător, surorile sale erau agasate constant de către el iar colegii săi erau marionete ale sarcasmului și ale pseudosuperiorității sale de prost gust.

Inteligența și cultura de care dăduse dovadă de-a lungul vremii nu l-au putut ajuta din a nu intra în probleme legale de mai multe ori în timpul studenției, neplătindu-și niciodată la timp taxele.

Învățăm din greșeli, bănuiesc?

Scrisorile de la tatăl său conțineau adesea defăimări la adresa „talentului [său] pentru a strica banii degeaba” – pe care nu l-a pierdut toată viața – și a celei mai reprehensibile caracteristici de-ale sale:

Egomania

Poemele sale, scrise cu pasiune și mult personalism, ne dezvăluie narcisismul său, la momentul actual încă neimplicat politic – așadar, periculos, dar neînarmat:

O descriere contemporană îl prezintă pe Marx la fel de îndrăgostit de haos și de control ca până acum, așa cum spuneam adineaori, fără să fi fost încă implicat politic.

Pe scurt, personalitatea și viziunea sa demonice și apocaliptic-narcisiste erau prezente încă înainte să afle de existența capitalismului, în jurul căruia-și va proiecta răuvoința sub forma teoriei marxiste.

Implicarea În Politică

În 1843, tânărul doctor Karl Marx și cu a sa proaspăt gravidă soție, s-au mutat la Paris.

Aici, întrucât părinții lui Marx au decis că micul lor prinț ar trebui să învețe să-și câștige pâinea de unul singur, a fost nevoit să se angajeze la o redacție bilingvă, pentru francezi și germani.

Talentul și inteligența îl ajutau enorm, totuși rămăsese o mică/mare problemă.

Viziunile directorului și ale lui Marx contrastau prea mult, acesta – directorul – ajungând să fie victima aroganțelor și a narcisismului specific lui Marx.

Evident, era mult mai important să câștige un argument decât să aibă o pâine pe masă ca să, știu și eu, supraviețuiască.

Karl Marx și a sa soție au rămas astfel singuri, fără bani, pe străzile Parisului, fiind la mila celorlalți – așa cum vor fi pentru restul vieții.

Tot în Paris, Marx și-a început studiile care-l vor implica politic și care-l vor însămânța-n comunism.

A început să frecventeze cercuri intelectuale, pline cu radicali de stânga, care mai de care mai cunoscut pentru aspirațiile sale revoluționare:

Cu toate că la început Heine îl aprecia pe Marx, nu a durat mult până când să devină alienat de al său dogmatism și aroganță sufocante.

Din acest motiv a ajuns să-i numească pe toți cei din cercul de la Paris(cu Marx în frunte) „a crowd of godless self-appointed gods„.

La scurt timp, Marx și Engels s-au (re)întâlnit în Anglia, acesta fiind primara sursă de venit a lui Marx până la ultima suflare.

Cu toate că nu avea studii universitare, Engels era o personalitate foarte educată și enorm de citită, mai ales în istorie și economie.

Iar, grație capitalului său de cunoștiințe, el a fost cel care i-a făurit teoria economică a lui Marx, acesta din urmă, evident, însușindu-și-o fără nicio problemă ca fiind o creație a propriului intelect.

De aici s-a născut dorința aproape insațiabilă pentru putere politică, dar nu numai.

Să nu se uite cumva faptul că Marx nu avea odihnă când venea vorba de a-și proiecta propria-i durere asupra celorlați:

În 1851, fiind presat constant de cerințele vieții, fără bani și încercând să-și ducă mai departe zilele, Marx i-a scris o scrisoare mamei lui Engels în care o amenința că, în cazul în care fiul ei se va opri vreodată din a-l finanța, va merge-n Prusia și va face tot posibilul ca fiul ei să fie închis iar averea să-i rămână lui.

Într-adevăr, un geniu neînțeles.

Fiindcă nimeni nu înțelege cum poate fi cineva atât de inconștient.

BIBLIOGRAFIE: