„N-ai fost tu cel care ai mâncat Ideea, dar Ideea care te-a mâncat pe tine.” – F.M. Dostoievski
Prin însăși natura mea relativ dezagreabilă mă văd mereu atras de subiecte controversate iar asta – evident – de cele mai multe ori, mă aduce în situații în care mă gândesc că „mai înțelept era dacă tăceam„.
Posibil ca și ceea ce urmează să mărturiesc aici să intre într-această categorie, de unde și riscul imens pe care mi-l asum luându-mi cuvintele și dăruindu-le publicului.
Recent vizionasem un podcast de-ale lui Joe Rogan cu un bine-cunoscut și respectat profesor de biologie din S.U.A, Bret Weinstein, care avusese celebra pățanie cu radicalii de stânga de la colegiul Evergreen State College.
Eram conștient deja de problemele cauzate de către ideologia neomarxistă omniprezentă-n state, împreună cu aberațiile promovate de adepți și/sau simpatizanți iar una dintre ele m-a lăsat profund impresionat – nu în sensul bun.
Priyamvada Gopal este o profesoară de literatură postcolonială, teorie critică și marxistă, împreună cu activitatea-n studii de gen la Cambridge.
Dacă ai crezut vreodată că ești needucat financiar, gândește-te că sunt oameni care plătesc bani grei ca să studieze așa ceva.
Dar bănuiesc că sunt eu închis la minte și, cine știe, rasist sau orice altceva similar.
Trebuie să spun că sunt de-a dreptul uimit de gimnastica academică a profesorilor de la Cambridge, aducându-i dânsei tot felul de scuze, care mai de care mai „intelectuale” pentru afirmația indubitabil rasistă.
Vedem că Universitatea Cambridge clar nu e genul de universitate intoxicată cu otrava ideologiei neomarxiste, din moment ce apără opiniile academicienilor, chiar dacă cineva le poate percepe ca fiind controversate.
Totuși, dacă cineva își amintește, în 2019 Jordan Peterson trebua să vină la Cambridge pentru două luni. Asta nu s-a întâmplat, din moment ce opiniile sale „nu erau în acord cu principiile universității.”
Dar bănuiesc că expunerea unei astfel de ipocrizii crase e nimic altceva decât dorința mea inconștientă de perpetuare a supremației mele rasiale în cursa pentru câștigarea puterii și a asupririi minorităților.
Deoarece, conform teoriei critice, ce altceva să fie?
Să nu se înțeleagă greșit. Nu neg existența rasismului sau a diferitelor probleme prezentate de către stânga.
De pildă inegalitatea crescută ca fiind o problemă radicală.
Știm bine că dacă inegalitatea într-o societate crește mult peste măsură, adică sanșele de reușită sunt mici în defavoarea anumitor grupuri și mari în favoare altora, lumea nu mai vede niciun motiv în a mai încerca, în a se mai conforma legilor și se nasc răscoale și revoluții, care mai de care mai haotice, precum a fost cazul lui George Floyd.
Cu alte cuvinte „îmi bag p%#$, ce rost mai are” și ajungem la distrugeri și jafuri în masă „justificate”.
Pe de altă parte, când se ajunge deja la o întreagă filosofie radicală și violentă împotriva unui anumit grup – ai căror membri sunt selectați în mod arbitrar – și nu vedem absolut nicio problemă în asta, putem spune cert că ceva e putred la mijloc.
Pentru că atunci când doar o parte are dreptate iar numai cealaltă greșește, știm că apele nu sunt întocmai curate.
Când cineva spune că viața unui alb e mai puțin importantă decât a unui negru – pe criterii evident rasiale – și considerăm că nu e nimic greșit și/sau periculos, deoarece albii de-a lungul istoriei i-au asuprit pe negri, drept care a venit momentul răscumpărării, e cazul să punem piciorul în prag.
Și cu asta ajungem la conceptul de Privilegiul Albilor/White Privilege, a cărui natură și teorie sunt pur și simplu imorale și foarte periculoase.
Pe scurt, dacă ești alb într-o societate de tip vestică ai privilegiul de a beneficia de un tratament special. Ai un avantaj față de cei de altă culoare atunci când vine vorba de efectele sistemului, pentru simplul fapt că ești alb.
Ca să fii om bun – după spusele stângii radicale – trebuie să renunți la acesta.
Cum faci asta?
Simplu. Să-ți fie rușine pentru faptele străbunilor tăi – cu care singura asociere e culoarea pielii(dar să nu ne crezi rasiști cumva, fiindcă nu suntem deloc) – și să faci un pas în spate în fața unui negru, în semn de respect.
Logica e simplă.
În istorie ei au fost asupriți de către albi –> tu ești alb –> așadar, trebuie să-ți pară rău pentru ce-au făcut cei ca tine, dacă nu, ești dracu’ pe pământ și meriți să fii torturat și omorât ca un jeg de om ce ești.
Fără nicio îndoială o mișcare pașnică, tolerantă și deschisă.
Există o mare problemă când vine vorba de White Privilege și vina pe care sunt obligat ca om alb să o resimt:
Nu e deloc evident că ar trebui să sufăr Eu pentru greșelile din trecut ale celor ca mine.
E la fel de ilogic precum a-l certa pe un copil pentru tâmpeniile făcute cândva de tatăl/mama său/sa.
E aceeași logică eronată. Pentru că faci parte din familia X iar familia X e rea, clar și tu trebuie să fii rău.
Problema – și așa flagrantă – e că mutăm responsabilitatea unei persoane pe o alta, fără să existe o relație cauzală, ci numai pentru că există o corelație.
E la fel cu a spune că ar trebui să fiu pedepsit pentru ce-au făcut comuniștii în țara mea în secolul XX, pentru simplul fapt că sunt născut în aceeași țară.
În statistică se numește Post hoc ergo propter hoc și e cea mai mediocră greșeală de gândire făcută de-a lungul timpului.
Aici am acoperit partea eronată. Partea periculoasă se rezumă la delimitările morale ale acesteia.
În sensul că:
Unde Și Când Anume Se Oprește Vina Pe Care Trebuie S-o Resimt?
Cine dictează când pot fi ispășit? Iertat? Cruțat? Și după ce criterii, mai exact?
Când mi se poate spune: „Gata. Te iertăm. Ne-ai dovedit că ai înțeles și că într-adevăr îți pare rău” ?
De ce să ne rezumăm doar la sentimente? De ce să nu continuăm?
Să dovedesc că-mi pare rău dându-mi demisia din locul meu de muncă foarte bine plătit, pentru că rasa asuprită n-a avut parte de așa ceva în istorie.
Și cum stabilim că e îndeajuns doar atât? Până la urmă sunt sute de ani de asuprire în spate. Nu scap așa, cu una cu două, nu?
Doar trebuie să „echilibrăm” balanța.
Să arăt că îmi pare rău cu adevărat prin a nu mai avea relații serioase sau a mă căsători, din moment ce rasa opresată n-a avut parte de asemenea privilegii în istorie.
Să-mi arăt sentimentul de aparteneță la vină prin a nu mai avea scopuri și visuri pentru viitorul meu, din moment ce rasa asuprită n-a avut nicio șansă la așa ceva.
Să nu mai mănânc sau să fac duș. Să nu-mi mai satisfac nevoile fiziologice în mod civilizat, sanitar, din moment ce rasa asuprită nu a avut acest noroc în istorie.
Din nou, unde mai exact se oprește acest sentiment de vină, când, după ce criterii și cine le validează?
Simplu spus, se oprește la latitudinea grupului opresat, când dorește grupul opresat și după ce criterii consideră grupul opresat.
Iar eu, fiind un simplu alb asupritor, trebuie să tac și să-mi răscumpăr greșelile, dacă vreau să fie bine.
/golden-dharma-wheel-153837012-a725e73142004472a3a4eeb973872646.jpg)
