Critica Teoriei Critice

„N-ai fost tu cel care ai mâncat Ideea, dar Ideea care te-a mâncat pe tine.” – F.M. Dostoievski

Prin însăși natura mea relativ dezagreabilă mă văd mereu atras de subiecte controversate iar asta – evident – de cele mai multe ori, mă aduce în situații în care mă gândesc că „mai înțelept era dacă tăceam„.

Posibil ca și ceea ce urmează să mărturiesc aici să intre într-această categorie, de unde și riscul imens pe care mi-l asum luându-mi cuvintele și dăruindu-le publicului.

Recent vizionasem un podcast de-ale lui Joe Rogan cu un bine-cunoscut și respectat profesor de biologie din S.U.A, Bret Weinstein, care avusese celebra pățanie cu radicalii de stânga de la colegiul Evergreen State College.

Dacă și Vice te crede prea de stânga, e clar cum stă treaba.

Eram conștient deja de problemele cauzate de către ideologia neomarxistă omniprezentă-n state, împreună cu aberațiile promovate de adepți și/sau simpatizanți iar una dintre ele m-a lăsat profund impresionat – nu în sensul bun.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane

Priyamvada Gopal este o profesoară de literatură postcolonială, teorie critică și marxistă, împreună cu activitatea-n studii de gen la Cambridge.

Dacă ai crezut vreodată că ești needucat financiar, gândește-te că sunt oameni care plătesc bani grei ca să studieze așa ceva.

Dar bănuiesc că sunt eu închis la minte și, cine știe, rasist sau orice altceva similar.

Trebuie să spun că sunt de-a dreptul uimit de gimnastica academică a profesorilor de la Cambridge, aducându-i dânsei tot felul de scuze, care mai de care mai „intelectuale” pentru afirmația indubitabil rasistă.

Vedem că Universitatea Cambridge clar nu e genul de universitate intoxicată cu otrava ideologiei neomarxiste, din moment ce apără opiniile academicienilor, chiar dacă cineva le poate percepe ca fiind controversate.

Totuși, dacă cineva își amintește, în 2019 Jordan Peterson trebua să vină la Cambridge pentru două luni. Asta nu s-a întâmplat, din moment ce opiniile sale „nu erau în acord cu principiile universității.”

Dar bănuiesc că expunerea unei astfel de ipocrizii crase e nimic altceva decât dorința mea inconștientă de perpetuare a supremației mele rasiale în cursa pentru câștigarea puterii și a asupririi minorităților.

Deoarece, conform teoriei critice, ce altceva să fie?

Intro to Critical Theory – Neil Shenvi – Apologetics

Să nu se înțeleagă greșit. Nu neg existența rasismului sau a diferitelor probleme prezentate de către stânga.

De pildă inegalitatea crescută ca fiind o problemă radicală.

Știm bine că dacă inegalitatea într-o societate crește mult peste măsură, adică sanșele de reușită sunt mici în defavoarea anumitor grupuri și mari în favoare altora, lumea nu mai vede niciun motiv în a mai încerca, în a se mai conforma legilor și se nasc răscoale și revoluții, care mai de care mai haotice, precum a fost cazul lui George Floyd.

Cu alte cuvinte „îmi bag p%#$, ce rost mai are” și ajungem la distrugeri și jafuri în masă „justificate”.

Pe de altă parte, când se ajunge deja la o întreagă filosofie radicală și violentă împotriva unui anumit grup – ai căror membri sunt selectați în mod arbitrar – și nu vedem absolut nicio problemă în asta, putem spune cert că ceva e putred la mijloc.

Pentru că atunci când doar o parte are dreptate iar numai cealaltă greșește, știm că apele nu sunt întocmai curate.

Când cineva spune că viața unui alb e mai puțin importantă decât a unui negru – pe criterii evident rasiale – și considerăm că nu e nimic greșit și/sau periculos, deoarece albii de-a lungul istoriei i-au asuprit pe negri, drept care a venit momentul răscumpărării, e cazul să punem piciorul în prag.

Și cu asta ajungem la conceptul de Privilegiul Albilor/White Privilege, a cărui natură și teorie sunt pur și simplu imorale și foarte periculoase.

White privilege is real and this is what it looks like | wusa9.com

Pe scurt, dacă ești alb într-o societate de tip vestică ai privilegiul de a beneficia de un tratament special. Ai un avantaj față de cei de altă culoare atunci când vine vorba de efectele sistemului, pentru simplul fapt că ești alb.

Ca să fii om bun – după spusele stângii radicale – trebuie să renunți la acesta.

Cum faci asta?

Simplu. Să-ți fie rușine pentru faptele străbunilor tăi – cu care singura asociere e culoarea pielii(dar să nu ne crezi rasiști cumva, fiindcă nu suntem deloc) – și să faci un pas în spate în fața unui negru, în semn de respect.

Logica e simplă.

În istorie ei au fost asupriți de către albi –> tu ești alb –> așadar, trebuie să-ți pară rău pentru ce-au făcut cei ca tine, dacă nu, ești dracu’ pe pământ și meriți să fii torturat și omorât ca un jeg de om ce ești.

Fără nicio îndoială o mișcare pașnică, tolerantă și deschisă.

Există o mare problemă când vine vorba de White Privilege și vina pe care sunt obligat ca om alb să o resimt:

Nu e deloc evident că ar trebui să sufăr Eu pentru greșelile din trecut ale celor ca mine.

E la fel de ilogic precum a-l certa pe un copil pentru tâmpeniile făcute cândva de tatăl/mama său/sa.

E aceeași logică eronată. Pentru că faci parte din familia X iar familia X e rea, clar și tu trebuie să fii rău.

Problema – și așa flagrantă – e că mutăm responsabilitatea unei persoane pe o alta, fără să existe o relație cauzală, ci numai pentru că există o corelație.

E la fel cu a spune că ar trebui să fiu pedepsit pentru ce-au făcut comuniștii în țara mea în secolul XX, pentru simplul fapt că sunt născut în aceeași țară.

În statistică se numește Post hoc ergo propter hoc și e cea mai mediocră greșeală de gândire făcută de-a lungul timpului.

Aici am acoperit partea eronată. Partea periculoasă se rezumă la delimitările morale ale acesteia.

În sensul că:

Unde Și Când Anume Se Oprește Vina Pe Care Trebuie S-o Resimt?

Cine dictează când pot fi ispășit? Iertat? Cruțat? Și după ce criterii, mai exact?

Când mi se poate spune: „Gata. Te iertăm. Ne-ai dovedit că ai înțeles și că într-adevăr îți pare rău” ?

De ce să ne rezumăm doar la sentimente? De ce să nu continuăm?

Să dovedesc că-mi pare rău dându-mi demisia din locul meu de muncă foarte bine plătit, pentru că rasa asuprită n-a avut parte de așa ceva în istorie.

Și cum stabilim că e îndeajuns doar atât? Până la urmă sunt sute de ani de asuprire în spate. Nu scap așa, cu una cu două, nu?

Doar trebuie să „echilibrăm” balanța.

Să arăt că îmi pare rău cu adevărat prin a nu mai avea relații serioase sau a mă căsători, din moment ce rasa opresată n-a avut parte de asemenea privilegii în istorie.

Să-mi arăt sentimentul de aparteneță la vină prin a nu mai avea scopuri și visuri pentru viitorul meu, din moment ce rasa asuprită n-a avut nicio șansă la așa ceva.

Să nu mai mănânc sau să fac duș. Să nu-mi mai satisfac nevoile fiziologice în mod civilizat, sanitar, din moment ce rasa asuprită nu a avut acest noroc în istorie.

Din nou, unde mai exact se oprește acest sentiment de vină, când, după ce criterii și cine le validează?

Simplu spus, se oprește la latitudinea grupului opresat, când dorește grupul opresat și după ce criterii consideră grupul opresat.

Iar eu, fiind un simplu alb asupritor, trebuie să tac și să-mi răscumpăr greșelile, dacă vreau să fie bine.

Ce E Un Simbol?

Orice expresie psihologică este un simbol dacă suntem de părere că exprimă sau semnifică ceva mai mult sau diferit decât ea însăși, care depășește înțelegerea noastră prezentă.” – C.G Jung

în „(6)Tipuri Psihologice

Oameni fiind, avem nevoi nenumărate, care mai de care mai constructive sau mai distructive.

Printre acestea se numără și nevoia de a comunica. De a ne exprima gândurile, ideile și trăirile. De a ne face sufletul auzit și ascultat.

Indiferent, așa cum ne-a dezvăluit istoria – atât personală, cât și colectivă – nu întotdeauna reușim să spunem ceea ce dorim în mod satisfăcător.

Mai mult ca sigur și tu voiai să-i mărturisești cuiva o experiență de-ale tale care te-a marcat într-un fel sau altul, dar nu-ți găseai cuvintele.

„Motivul pentru care folosim în mod constant termeni simbolici pentru a reprezenta concepte pe care nu le putem defini sau înțelege în totalitate este că multe lucruri se află dincolo de puterea de înțelegere a omului.”

în „Omul Și Simbolurile Sale”

Nu știai cum să spui ce ai de spus încât să exprimi exact ceea ce gândești.

Din acest motiv – dacă ai posibilitatea – decizi că mai bine îi arăți celuilat ce voiai, de fapt, să zici.

Mulțumită imaginilor, ai reușit să te faci înțeles. A fost pur și simplu mult mai ușor să arăți decât să spui și asta ne face să înțelegem că ne-a trebuit un ajutor.

Iar acest ajutor e ceea ce numim drept simbol.

Icon Set Of World Religious Symbols Royalty Free Cliparts, Vectors ...

C. G. Jung definește simbolul ca fiind „un termen, un nume sau chiar o imagine care poate fi familiară în viața de zi cu zi, dar care posedă conotații specifice, care vin în plus față de sensul convențional și evident.” – idem. pag. 19

De pildă, toată lumea e obișnuită cu roata și cu funcțiile ei, totuși nu toată lumea îi cunoaște simbolistica – sensul mai profund, care vine odată cu analiza.

The Dharma Wheel (Dharmachakra) Symbol of Buddhism
Roata Dharma – sanscrită pentru responsabilitate

Roata budistă a responsabilității(dharma) poate fi interpretată ca un adevăr fundamental valabil: la fel cum roata se rotește și noi, oamenii, ne rotim printre responsabilități, trecem de la una la alta, mereu și fără oprire, fie că vrem sau nu.

În acest sens, roata e simbolică. Într-un cuvânt, are un înțeles profund.

Cum ne dăm seama când ceva e simbolic și când nu?

Răspunsul stă, în mare parte, la latitudinea noastră. Noi decidem dacă ceva e simbolic – dacă înseamnă mai mult pentru noi – sau dacă nu.

Maze at Alkborough, Lincolnshire. Ecclesiastical curiosities. 1899 ...

Am spus în mare parte întrucât există simboluri care sunt în general acceptate ca reprezentând un anume lucru.

Labirintul de mai sus e un asemenea caz.

Majoritatea oamenilor înțeleg labiritul ca pe un obstacol. Ca pe o poticnire. Ceva care stă în calea unui scop(în mitologie comoară, prințesă, paradis, salvare etc.)

Punctul din mijloc este locul unde vrem să ajungem. Este scopul drumului, al eforturilor, al sacrificiilor. Este destinația finală, unde primim răsplata.

Cadmus – primul erou mitologic grec, luptându-se cu dragonul(obstacolul) pentru obținerea recompensei.

Modul cel mai plauzibil în care s-a ajuns la un numitor comun în cazul simbolurilor a fost experimentarea aceleiași situații de către mai mulți oameni, timp de mai multe generații.

Din moment ce șarpele – cândva – a fost un prădător natural al omului și corpul său îi permitea să se facă nevăzut în natură, de cele mai multe ori a fost în stare să ne ia prin suprindere și să ne mănânce.

Evolution, Genesis and creation: Snakes' legs found

Ca să putem supraviețui, natura ne-a înzestrat cu o vedere inimaginabil de performantă, astfel încât să putem detecta posibilele atacuri ale șerpilor.

Dovezile sunt evidente, din moment ce până și primatele care au crescut într-un mediu populat cu șerpi au vederea fenomenal de bună spre deosebire de restul.

Așa că, din moment ce șarpele a fost un prădător pentru toată lumea, acesta a devenit un simbol al pericolului care te ia prin suprindere, care apare de nicăieri și ne amenință întrega existență.

The Snake: Translating Ancient Verses | Secular Buddhist Association

Totuși, în același timp, șarpele este văzut ca un simbol al fertilității, al puterii de creație, al renașterii etc. fiindcă își schimbă pielea.

Asta pentru că acesta a avut un rol foarte important în evoluția noastră – motiv pentru care și rolul său central în majoritatea mitologiilor lumii.

Și ce e important pentru noi e studiat și disecat din temelii.

Dacă ar fi să o spun succint, simbolul e cel mai corect mod în care poate fi exprimat ceva necunoscut, încă neînțeles.

BIBLIOGRAFIE

Snakes as agents of evolutionary change in primate brains
Lynne A. Isbell

Omul și simbolurile saleC. G. Jung

Serpent(symbolism)Wikipedia

Psihologia Zeului Odin

ODIN Quotes Like Success | Tats | Vikings, Viking quotes, Viking ...

Sunt 100% sigur că toată lumea a auzit de Odin, Thor sau Loki, cel puțin o dată-n viață.

Sunt zei care au inspirat filme, seriale, povești și legende minunate, toate bazate pe o întreagă mitologie consacrată-n celebra Edda.

Cu toate că Thor și Loki sunt mult mai apreciați, mărețul zeu Odin e cel care ocupă locul central în mitologia scandinavă, fiind un „Dumnezeu Al Nordicilor”.

Odin Wallpapers - Free by ZEDGE™

Lipsa ochiului, înțelepciunea sa profundă, setea de cunoaștere și cele două ciori călăuzitoare ne apar în imaginație la auzul numelui Zeului Suprem scandinav.

Totuși, Odin e cel mai apreciat zeu din întreaga mitologie cu un motiv bine întemeiat:

E o Întruchipare A Omului Perfect. A Sinelui Jungian

Pe scurt, Sinele în psihologia jungiana reprezintă potențialul pe care-l avem fiecare în noi.

E elementul irațional – pentru că nu poate fi explicat satisfăcător – care mediază între Ordine și Haos, între stările noastre de bine și de rău, între experiențele traumatice și recuperarea după acestea.

Întocmai precum Odin:

Este totalitatea personalității.

Colorful Mandala with Black Digital Art by Patricia Lintner
Mandalele – cu punctul lor din mijloc – sunt simboluri străvechi ale Sinelui, ale întregii personalități

Povestea lui Odin și simbolistica acesteia ne fac să înțelegem de ce e foarte important Odin.

Dorința sa de a cunoaște totul l-a adus în punctul în care a înțeles care-i va fi soarta la sfârșitul lumii, la sosirea Ragnarök.

Voind să obțină cunoașterea și înțelepciunea necesară pentru a-și schimba destinul, Odin a ales să facă un sacrificiu foarte riscant:

Să stea spânzurat, timp de 9 zile, de crengile copacului primordial Yggradsill.

Pin on Sacred Things

Timp de 9 zile, Odin a acumulat înțelepciunea necesară pentru a deveni cea mai înțeleaptă ființă de pe pământ.

Întrebarea care se pune e: De ce tocmai 9 zile?

În mitologia scandinavă există 9 lumi care formează pâmântul:

  1. Nifleheim – Cea Mai Rece Dintre Lumi
  2. Muspelheim – Lumea Focului
  3. Asgard – Casa Zeilor
  4. Midgard – Lumea Oamenilor
  5. Jotunheim – Lumea Giganților
  6. Vanaheim – Lumea Zeilor Vanir
  7. Alfheim – Lumea Elfilor
  8. Svartalfheim – Lumea Piticilor
  9. Helheim – Lumea Morților Dezonorați(hoți, răufacători, violatori etc)

Dacă reținem că Odin voia să cunoască tot ceea ce se poate ca să-și schimbe soarta după propria voință, faptul că a stat 9 zile are mai mult sens.

Fiecare lume are propriul său climat, propriile sale ființe și reguli, exact așa cum au și, de pildă emoțiile/sentimentele.

Furia, de exemplu, are propriile sale moduri se a se manifesta și propriul său scop, indiferent de cine o trăiește, la fel cum o țară are legile și cutumele sale, unde nu contează cine ești. Atât timp cât o locuiești, te supui.

HD wallpaper: Vikings, mythology, Odin, raven, painting, Muninn ...

Simbolistica sacrificiului se rezumă la o simplă idee:

Dacă vrei să știi totul despre oameni, va trebui să cunoști fiecare lume în care aceștia trăiesc.

Fiecare trăire, emoție, sentiment, stare ș.a.m.d iar pentru asta e necesar să te sacrifici, să mergi în cele mai adânci locuri ale minții umane, acolo unde cei mai mulți sunt prea speriați ca să meargă, pentru că s-ar putea să reușească ceea ce Odin a reușit:

Descoperirea Naturii Umane

Ce NU e Alchimia

„Nu. Nu cred că e doar atât…”

Nu întotdeauna am avut respectul pe care-l am acum pentru Jung.

Era pe la sfârșitul liceului. În tradiție cu materia, ne aflam la Ion Barbu și la perioada sa ermetică.

Profesorul ne preda și-și mai arunca ici-colo erudiția, așa cum făcea de obicei, spunându-ne câte ceva de alchimie.

Povestea clasică, evident, cu oamenii care voiau să transforme plumbul în aur, căutând pentru asta piatra filosofală.

Wallpaper the corpse, Laboratory, the alchemist, doctor images for ...

„Evident, e imposibil sa transformi plumbul in aur” au fost cuvintele de incheiere ale profesorului.

Până atunci studiasem superficial alchimia, mereu având undeva în spatele capului o intuiție care-mi spunea:

„Nu. Nu cred că e doar atât. E mult mai subtil. E ceva metaforic.”

Simbolul Totalității în Alchimie

Mai ales când era vorba de a preschimba plumbul în aur, sintagmă care, spontan, m-a făcut să spun că e o metaforă pentru noi. Pentru om.

Plumbul – gri, cu densitate mare, toxic, imperfect – sunt oamenii în starea lor cea mai naturală.

Aurul – galben(asociat cu soarele, de unde și importanța lui simbolică), strălucitor, valoros, rezistent la majoritatea acizilor – e omul ideal, perfect, către care fiecare tinde să devină fiecare din noi – Sinele jungian.

Can You Turn Lead into GOLD? - YouTube

Indiferent, n-am fost îndeajuns de inteligent încât să deduc mai multe din toată treaba asta.

Completarea a fost făcută de însuși Jung.

Respectul pentru el a venit din momentul în care am văzut că a observat profunzimea alchimiei, știind că NU e doar ceva literal, de suprafață.

Alchimia NU e ceva obiectiv – cu toate că, dintr-o confuzie sau speranță anume, poate fi tratată astfel – ci e o știință a psihicului, a dezvoltării personalității.

În carte Jung afirmă că pentru oamenii de dinainte de știintă, nu exista vreo diferență între subiect și obiect(între Eu și Lume).

Din cauza asta, oamenii au atribuit propriile lor caracteristici( bune și rele) obiectelor, mai ales celor pe care nu le puteau cunoaște în mod direct( ex: cerul), ceea ce în psihologie se numește proiecție.

320x480px | free download | HD wallpaper: Futuristic, woman ...

Proiecția e inconștientă prin simplul fapt că – logic – nu-ți dai seama că o faci.

Noi, oamenii, iubim proiecția pentru că ne animă lumea sau o face mai puțin dureroasă.

Știm că n-are niciun sens să vorbim cu un animal drăguț, totuși o facem – ca pe un instinct – întrucât lumea devine mai vie.

La fel și-n cazul achimiei, fiindcă oamenii de atunci nu aveau informația pe care o avem noi astăzi – și care s-a sădit atât de bine în mintea noastră încât a devenit de la sine înțeleasă – au fost nevoiți să recurgă la proiecții pentru a-și explica ce anume se întâmplă în jur.

Datorită și din cauza evoluției științei, ideile alchimice au fost abandonate, fiind false pe plan obiectiv, dar adevărate pe plan subiectiv, metaforic.

De aceea alchimia NU e ceva literal, științific, ci e o disciplină care se ocupă cu împlinirea potențialului uman.

The Philosopher's Stone from TeeTee | Day of the Shirt

Psihologia Regelui Arthur

Cum e frumos și de bun-simț, am să aduc cunoștiință încă de la început de faptul că nu inteționez să vorbesc de serialul Regele Arthur(2017), ci de legenda Regelui Arthur.

Asta pentru simplul motiv că serialul – din diferite motive – e mult mai sărac in conținut psihologic decât e legenda.

King Arthur | Story & History | Britannica

Toată lumea știe câte ceva legat de Excalibur, Masa Rotundă sau Merlin.

Totuși, ce ne interesează pe noi acum e:

Ce anume ne poate spune Legenda Regelui Arthur despre noi înșine?

Din motive economice, am de gând să mă rezum la câteva scene din toată legenda care, evident, sunt cele mai profunde.

1.Masa Cea Rotundă

ArtStation - King Arthur Challenge - Knights of the Round Table ...

Celebra masă rotundă a fost astfel concepută încât fiecare cavaler să aibă aceeași responsabilitate precum confratele său.

Din moment ce toți cavalerii aveau aceleași responsabilități, înțelegem că masa e un simbol al unui loc sacru.

Iar prin sacru n-are niciun rost să ne mărginim doar la ideea de religie.

Asta pentru că sacru e absolut orice dedicat întru totul unui singur scop.

De unde și expresiile precum: „E locul meu sacru de citit; E ora mea sacră de făcut sport; E un obiect sacru” ș.a.m.d

Atât timp cât există masa rotundă, așadar cât timp avem locul sacru, cavalerii rămân sub același scop, în mod egal.

Ce înseamnă toate astea pentru noi?

Atât timp cât există un loc sacru pentru noi, lucrurile se află în ordine.

Cu alte cuvinte, cât timp avem locșorul nostru, lucrurile merg bine, suntem motivați și satisfăcuți, pentru că suntem nevoiți să-i îndeplinim scopul, întotdeauna superior nouă înșine.

Asemănător, lipsa unui astfel de loc e, de cele mai multe ori, motivul pentru care individul suferă o lipsă de sens. Pierzându-și locul unde-și desfășura scopul său cel mai profund, pierde sentimentul responsabilității.

Ăsta e și unul din motivele pentru care simțim că eforturile naostre nu mai au rost atunci când, să spunem, sala noastră de fitness preferată s-a închis. Ne-a dispărut locul sacru.

2. Căutarea Graalului

Templar Grail Quest - The Templar Knight

Legendele și miturile centrate pe Sfântul Graal nu sunt atât de relevante pentru noi în momentul de față.

Tot simbolismul său se rezumă la un obiect incredibil de important, care aduce cu sine nenumărate posibilități. Un simbol al potențialului, al dezvoltării ființei.

Din acest motiv, cavalerii mesei rotunde, după ce ei și Regele Arthur l-au văzut în vizuni, decid să pornească în căutarea sa.

Totuși, există o problemă: Unde se află Sfântul Graal?

Evident, nimeni nu știe. Ca o ultimă soluție, toți vor merge în pădure.

Aici urmează scena plină de profunzime psihologică: Fiecare cavaler merge în locul din pădure care i se pare a fi cel mai întunecat.

Dark Forest Live Wallpaper for Android - APK Download

În esență, fiecare cavaler este nevoit să aibă o confruntare cu umbra sa.

Carl Jung: The shadow includes a demonic dynamism - Jung Currents

Simplu spus, umbra reprezintă toate trăsăturile(pozitive sau negative) pe care le avem, dar nu recunoaștem. E opusul a ceea ce știm că suntem.

De pildă, cineva care e timid, anxios în timpul unei conversații – știind că poate deveni centrul atenției în orice clipită – conține în umbra sa o persoană carismatică, energetică, entuziasmată, foarte sociabilă.

Chiar și așa, de cele mai multe ori în umbră rezidă trăsături negative, mult prea dezgustătoare ca să acceptăm că fac parte din noi.

Dimmu Borgir Album Art by Cinnalosasha on DeviantArt

O persoană altruistă va nega orice acuzație de egoism, fiind dezgustată de un asemenea comportament, neștiind că, în anumite momente, e mai egoistă decât oricine.

Carl Jung spunea că motto-ul său în viață era „In sterquiliniis invenitur”În mizerie-l vei găsi(măcar am încercat).

La fel, cavalerii Regelui Arthur trebuie să-și exploreze propria umbră, propria mizerie dacă vor să pună mâna pe Graal. Pentru noi, asta înseamnă că

Suntem nevoiți să cunoaștem ce e mai rău în noi, înainte să obținem ce e mai bun.

Partea Urâtă A Self-Help-ului

19 Gary Vaynerchuk Quotes: Embrace the Hustle - Fearless Motivation

Sunt vinovat de multe. De aroganță nefondată. De sfaturi și opinii necerute și de câte și mai câte tâmpenii făcute cu un „scop nobil”.

Dar, în cea mai mare parte, sunt vinovat de ceva și mai rău. De ceva mai stupid, mai naiv și mult mai toxic.

Sunt vinovat că am făcut self-help.

Bruce Lee Quote: “Ultimately the greatest help is self-help.” (12 ...

Poate ești familiar cu autori precum Dale Carnegie, Napoleon Hill, Robert Greene sau mulți alții din lumea „îmbunătățirii de sine”.

Șansele sunt foarte mari să crezi că ți-au schimbat viața. Că ai devenit o altă persoană de când i-ai cunoscut. Nimic nu mai are limite și nimic nu poate sta în calea „hard working-ului”.

„Never Give Up”, „If You Work Hard, You Can Have It”, „The Mind is The Only Limit” sunt numai câteva din sutele de alte afirmații care să te inspire.

Care să te schimbe. Să te transforme într-un nou Tu.

Care să-ți deschidă mintea în fața tuturor posibilitățiilor și, mai ales, în fața celui mai dorit lucru de pe pământ:

Succesul

Îi asculți pe toți antreprenorii de succes. Le cumperi cursurile. Le citești cărțile. Le cauți secretele și faci tot ce trebuie ca să ajungi unde sunt ei.

Pentru că poți.

Who is the best Entrepreneur? - Milan Amin - Medium

Sau, cel puțin, așa te-au făcut să crezi.

Îmi aduc aminte când am început. Când am trecut peste negativitatea din fiecare zi. Când am decis că totul este posibil și trebuie doar să muncesc din greu.

Am început să mă uit încontinuu la videoclipuri cu antreprenori de succes. Videoclipuri motivaționale.

Am început să consum conținut care să mă dezvolte. Care să-mi lărgească orizonturile. Am început să lucrez mai mult, să fiu mai motivat, să citesc mai mult.

Din nou. Și din nou. Și din nou. Non-stop, pentru un an întreg.

The world is stuck in a vicious cycle | Financial Times

Eram absorbit, „hooked„.

Asta. Da, asta! Asta mi-a lipsit toată viața. Acum totul e cum trebuie. Totul e bine. Totul e Perfect!

Asta mi-aș fi dorit să cred.

Lumea self-help-ului m-a ajutat în multe părți. Nu pot nega asta.

Totuși, de-a lungul timpului, au început să răsară întrebări. Suspiciuni. Ciudățenii.

Ceva nu pare în regulă, dar ce?” m-am întrebat recent, simțind că ceva se află la mijlocul acestei mișcări „de dezvoltare personală.”

Personal & Career Development - Ivana Nobilo

După ce termini o carte care, să spunem, te învață Secretele Succesului, te cuprinde ceva. E peste tot în corpul tău. E imposibil de ignorat:

Te cuprinde dopamina.

Ești împlinit. Puternic. Trăiești. Ești satisfăcut. Ai progresat. Lumea e făcută ca s-o cucerești.

Winning HD Wallpaper | Background Image | 2716x1810 | ID:740988 ...

Mai citești o carte. O termini și pe aia. Aceeași senzație. Mai citești una. Și înca una. Și înca una și, din nou, același extaz.

La un moment dat, te oprești. Conștientizezi ceva. Te doare. E incredibil de urât.

Ai înțeles că în tot acest timp n-ai făcut, de fapt, nimic. Absolut nimic.

depressed man drinking alcohol alone in a dark room. man in ...

Ai cheltuit bani exact ca un dependent de droguri. Ai cumpărat dopamină. Iluzii. Speranțe.

Tot succesul care ți-a fost promis, nu a venit niciodată. Și, din păcate, nici nu va veni.

Pentru că te învârți neîncetat într-un cerc vicios, exact ca un drogat. Consumi și consumi și consumi, fără să-ți dai seama că nimic nu se schimbă cu adevărat.

„Muncești” din greu, ești tot timpul pozitiv, nu renunți niciodată. Toate astea fără ca măcar o dată să te întrebi:

Unde duc toate astea?

De cele mai multe ori, nicăieri. Iar asta fiindcă n-ai trecut la acțiune niciodată. Ai citit despre business ca un fanatic, totuși n-ai început niciodată.

Te-ai documentat mereu despre ce vrei să faci, dar nu l-ai făcut niciodată. De ce? Pentru că ești prins într-o bulă de iluzii.

O bulă care valorează, în medie, 9.9 miliarde de dolari și se estimează că, până în 2022, va crește la 13.2 miliarde.

Business Graph Wallpaper Background 61248 2000x1333px

Exact. Miliarde s-au făcut și se fac de pe urma celor ca mine și ca tine, care vrem doar să avem o viață mai bună.

Și, când bula se sparge, totul dă năvală peste tine. Nimic nu e cum credeai. Totul e în haos, totul e pierdut.

Aproape totul.

Paradoxal, încercând să fiu anti self-help, ajung de unde am plecat(asta ca să înțelegi cum stau lucrurile).

Mai există o șansă.

Două chestiuni sunt de ținut minte pentru toată viața, care sunt mult mai valoroase decât orice altă carte sau seminar de dezvoltare personală:

(1) Fă. Nu mai gândi și începe să faci. Iar când faci, fă-o cu un scop clar in minte.

și

(2)E ok să nu fii ok. E total în regulă să renunți, să muncești mai puțin, să nu fii întotdeauna pozitiv.

Cine-ți spune altcumva ori e prins în aceeași capcană, ori încearcă să-ți vândă ceva.

Kratos și sacrificiul suprem

Nu ştiu câte lume nu cunoaşte jocul ăsta – cu alte cuvinte, câţi trăiţi sub o rocă – dar pierde foarte mult.

Iar pentru cei care-l cunosc, aţi făcut cea mai bună mişcare din viaţa voastră.

God of War 4 Wallpapers - Top Free God of War 4 Backgrounds ...

God of War(2018), lansat pe PS4 e al 8-ulea joc din seria God of War fiind, atât după spusele mele cât şi ale multor altora, cel mai reuşit dintre toate.

Un joc nu despre omorât monștri și zei, despre răzbunare și furie incontrolabilă, ci despre familie, despre tată și fiu, despre încercări nesfârșite către o viață mai bună.

Everything You Need to Know About Atreus, Kratos' Son in God of ...

Spre deosebire de celelalte jocuri GoW, unde acțiunea cade neîncetat pe cât de multe capete poți rupe iar povestea este numai în treacăt – așa, să nu zică lumea că n-a fost și o parte narativă – aici povestea e pe primul loc, asezonată cu câte o ucidere ici și colo a unui gigant, în cel mai „frumos” mod posibil.

Nu contează că ție nu-ți plac jocurile. Că n-ai timp sau chef sau ai ceva mai bun de făcut.

Poveștile îți plac. Iar o poveste mai bună ca asta și mai atractivă găsim mai rar.

Blog - Mavericks Storm Entertainment

Din primele secunde în care ai intrat în joc, ți se prezintă expresia unui bărbat înalt.

O expresie care-ți comunică fără ocolișuri să „Ai grijă. Oi fi ei bătrân, dar omor orișice-mi stă în cale, când vreau și cum vreau iar după aceea-mi continui viața, ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic.”

Cicatricea adâncă de pe fața sa ne face să înțelegem că nu e de glumit cu el. Asta-n cazul în care vrem să mai trăim.

Tatuajele sale împreună cu structura sa musculară sunt dovada unei istorii de viață deloc timide. Un monument al sârguinței aproape niciodată încheiate.

Acest bărbat ideal – sau, ca să-i mulțumim pe toți „toxic-masculin”(bănuiesc că e și un opresor patriarhal, din moment ce e alb și privilegiat) – este nimeni altul decât

Kratos

Kratos, în mitologia greacă, era zeul puterii, cel care l-a pedepsit pe Prometeu pentru că a adus focul oamenilor, obligându-l pe Hephaestus – zeul focului, al prelucrării în piatră și-n metale – să-l tortureze.

În celelalte serii de jocuri, povestea lui Kratos e puțin schimbată.

E un semi-zeu, fiu al mărețului Zeus, care, întrucât se afla într-o bătălie al cărei sfârșit nu era în favoarea sa, și-a dat întreaga viață, devenind pentru vecie sclavul zeului războiului, Ares, în schimbul victoriei.

Friendly reminder: volumul încet😉

Victoria de pe câmpul de luptă l-a costat tot ce avea mai de preț: familia, pe care și-a ucis-o atunci când invada împreună cu spartanii un oraș, la cererea stăpânului Ares.

Kratos a jurat să se răzbune, făgăduință pe care o va îndeplini într-un târziu, inundând întreaga lume.

Anii au trecut iar Kratos, mereu bântuit de amintirea tragicului act prin care și-a sfârtecat familia, a decis să părăsească definitiv Grecia, mutându-se într-un alt tărâm, departe și rece, cu speranța de a lua totul de la capăt

Midgard – tărâmul oamenilor din mitologia nordică

Playing through God of War 4 and god its truly a beautiful game ...

Stabilit aici, înțelegem că are un fiu – Atreus, un puștan care n-are nici cel mai mic habar de faptul că e un zeu. Atreus este, așa cum ne dezvăluie la final jocul, bine-cunoscutul zeu trickster Loki.

Pe tot parcursul jocului, care se concentrează în jurul îndeplinirii ultimei dorințe a mamei decedate a lui Atreus, Kratos face tot posibilul ca pruncul său să nu afle sub nicio formă istoria și adevărata sa natură, adevăruri pe care le va ascunde până într-un moment.

Până la moartea fiului său

GOD OF WAR 4 - Kratos Son Atreus Dies? (Gameplay) (PS4 PRO) - YouTube

Atreus s-a îmbolnăvit după lupta împreună cu tatăl său contra zeilor frați Magni și Modi.

În timpul aventurii, au cunoscut o vrăjitoare – care se dovedește a fi zeița Freya – zeița nordică a dragostei și a fertițității – la care Kratos va apela pentru a-l reînvia pe Atreus.

Totuși, singura modalitate este ca protagonistul nostru să meargă-n lumea morților: Helheim.

Fiind obișnuit să omoare – evident – orice fel de monstru, Kratos consideră că e floare la ureche.

Numai că există o mică problemă: monștri de acolo nu pot fi înfrânți cu securea sa.

Are nevoie de ceva mai puternic.

Are nevoie de pumnalele primite de la Ares. Altfel spus, are nevoie de trecutul pe care l-a ascuns la nesfârșit.

Este posibil cea mai frumoasă – în adevăratul sens al cuvântului – și cea mai simbolică – adică plină de sens – scenă din întreaga poveste.

Oriunde ai căuta, mereu vei găsi că oamenii o consideră ca fiind cireașa de pe tort(când te gândești că voiau să o scoată).

Kratos face, din nou, sacrificiul suprem.

Numai că, de data asta, are un cu totul alt sens

Kratos este nevoit să-și asume trecutul său și ceea ce este cu adevărat dacă vrea să-și salveze fiul.

Kratos ne învață un adevăr înspăimântător de profund

You don’t get to go further in life without yourself.

*sună mai bine în engleză, cum zicea Puya

Cu alte cuvinte, nu primești șansa la o viață nouă, la renaștere, la un tu mai bun și mai împlinit – indiferent de cât de mult ai încerca – dacă nu devii responsabil de absolut tot ceea ce ai făcut vreodată.

De fiecare gând, cuvânt, lucru sau act.

Și, evident, ca să iei responsabilitatea trecutului în propriile brațe, e nevoie de un sacrificiu mai dureros ca oricare altul:

Să distrugi tot ceea ce ai clădit pe minciună, pe iluzie și pe înșelăciune, și să reconstruiești pe adevăr.

De ce nu te înţelege nimeni

    „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.”

    LUDWIG WITTGENSTEIN

    Credeam că reuşesc să găsesc vreo scuză pentru faptul că n-am mai scris, dar alta în afară de crudul adevăr că am rămas „în pană de idei” n-am găsit.

    Chiar dacă, în general, sunt foarte multe de zis, cele mai multe lucruri pe care credem că trebuie să le spunem, nu merită spuse.

    Printre acestea, se găsesc şi scuzele pe care ni le elaborăm atunci când nu suntem înţeleşi. Le ştim bine. Dacă încerc să-i explic ceva cuiva şi nu pricepe, atunci clar e un: „prost”, „dobitoc”, „hăbăuc”, „ignorant” şi toate alea.

    Poate că unele lucruri sunt pur şi simplu prea complicate pentru ca acel cineva să înţeleagă(matematica, în cazul meu). Noi ştim sigur că am explicat bine, corect, concis şi uşor de priceput. Dacă nu se înţelege, nu-i vina noastră, ci a celorlalţi.

    Având un Ego imens, am fost şi eu, la rândul meu, într-această pătură de „intelectuali, artişti sau genii neînţelese”.

    Mereu când discutam cu cineva un anume subiect mai complicat şi încercam să-mi explic opiniile, dacă cel de lângă mine nu înţelegea, se întâmplau două chestiuni: (1) fie consideram că e prost şi o lăsam baltă, (2) fie îi spuneam că e prost şi o lăsam baltă.

    Oricum ar fi fost, cineva nu a înţeles iar acela „clar” nu se poate să fi fost eu. Şi aşa am crezut toată viaţa, până când m-am întâlnit cu cineva care mi-a deschis ochii:

    Ludwig Wittgenstein – cel mai important filosof al secolului XX

    Nu e de mirare că majoritatea lumii nu apreciază filosofia. E îmbârligată, grea, cu un limbaj mult prea sofisticat şi inutilă.

    E o reacţie firească atunci când, pentru a 6-a oară, citeşti acelaşi rahat de propoziţie, numai ca să-ţi dai seama că, de fapt, tot n-ai înţeles.

    Ce să mai vorbim de utilitate? Cu te ce ajută dacă eşti conştient de „problema Socratică”, de „Unul şi Multiplul” sau de „Atomismul logic”? Exact. Cu nimic.

    Cu aproape nimic…

    Te va ajuta – cel puţin filosofia lui Wittgenstein – să-ţi faci o viaţă mai bună, începând cu ceva esenţial:

    Cu tine

    Iar atunci când spun asta, mă refer la modul cum comunici. Cum vorbeşti, cum articulezi, cum te exprimi. Pentru că, aşa cum ar fi trebuit să ştiu de foarte mult timp, problema nu e la celălalt: problema e la mine.

    Pretenţia ca celălalt să te înţeleagă atunci când nici măcar tu nu te înţelegi – altfel ai putea să explici fără probleme, întocmai ca unui copil de 6 ani – e crasă şi trebuie înlăturată numaidecât.

    Asta în cazul în care vrei să nu mai ai şi alte probleme pe lângă cele pe care le ai deja.

    Fiindcă aşa cum spune şi Wittgenstein, majoritatea problemelor filosofice(personale, existenţiale sau spirituale) sunt, de fapt, false probleme, generate din cauza limbajului.

    În singura sa lucrare publicată în timpul vieţii Tractatus Logico-Philosophicus, la un moment dat(prop. 4.003)* Wittgenstein relatează:

    „Majoritatea propoziţiilor şi întrebărilor filosofilor apar din cauza eşecului nostru de a înţelege logica limbajului. […] Şi nu e suprinzător că cele mai profunde probleme nu sunt, de fapt, probleme.”

    Ca să ne fie mai uşor de înţeles, să folosim un simplu exemplu:

    Faci parte dintr-un proiect. Sunteţi, în total, 5 persoane. Trebuie să-l terminaţi până mâine. 3 dintre cei 5 nu-şi fac treaba. Decizi să fii rece cu ei şi să-i elimini din proiect. Tu şi partenerul tău aveţi mai mult de lucru acum, dar măcar nu vă mai ţine nimeni în loc.

    La un moment dat, acesta-ţi reproşează: „Ai fost prea dur. Nu te gândeşti că poate au probleme personale şi de aia nu se pot concentra. Eşti un om rău.”

    Să presupunem că stai şi te gândeşti la toată situaţia. Urmărind firul acţiunilor tale, ajungi să-i dai dreptate. Ai fost un om rău. Asta te răneşte. Te face să te simţi ca un gunoi. Suferi din cauza asta.

    Cei mai mulţi dintre noi am încheia treaba aici. Da, am greşit, mă voi schimba iar pe viitor nu voi mai fi rece vreodată.

    Wittgenstein ne-ar sfătui să ne gândim de două ori înainte să luăm o asemenea decizie.

    De ce?

    Fiindcă suferinţa pe care o simţi după spusele partenerului este una care a apărut dintr-o problemă falsă. E falsă întrucât presupune că a fi rece este ceva rău.

    Cu alte cuvinte, înţelegerea noastră greşită a unor concepte – „răul” şi „a fi rece” – ne aduce suferinţă.

    Dacă facem cum ne îndrumă Wittgenstein – adică să reflectăm asupra cuvintelor „rău” şi „rece” – scăpăm de durerea pe care o simţim, fiindcă ne creăm o altă percepţie.

    După mai multe reflecţii, înţelegem că „a fi rece” nu e ceva rău, dar nici bun, ci este ceva situaţional. Există momente în care e necesar să pui piciorul în prag şi există momente în care compasiunea este pe primul loc.

    Pentru a obţine acest rezultat e nevoie de ceva: de multă revizuire a limbajului. A modului cum vorbim. Cum înţelegem cuvintele. Cum le folosim.

    Dacă putem să ne şlefuim credinţele, opiniliie şi experienţele astfel încât să reducem confuzia – care, pentru Wittgenstein, reprezintă rolul filosofiei – putem să obţinem ceea ce am dorit dintotdeauna: înţelegere.

    Dacă putem să devim precişi, clari şi uşor de urmărit în vorbire, problema de a nu mai fi înţeleşi, dacă nu dispare, atunci cu siguranţă se reduce.

    Şi nu numai asta, ci avem şansa de a deveni ceea ce poate, în viaţa vieţii noastre, n-am crezut că vom fi:

    Modele.

    Modele pentru cei care nu ştiu cum să se exprime. Pentru cei care au nevoie de un exemplu de urmat atunci când învaţă cum să fie precişi, clari şi articulaţi în exprimare.

    Ce înseamnă toate astea?

    Dacă tu lupţi, te chinui şi investeşti timp în a-ţi face o viaţă mai bună, mai uşoară – fiindcă acum lumea te înţelege, eşti persuasiv, poţi argumenta elocvent, nu-ţi pot fi sucite vorbele împotriva ta – şi altcineva va face asta la rândul său.

    Iar la rândul său altcineva şi altcineva – pentru că toţi vor o viaţă mai bună – până când te trezeşti că, prin simplul tău efort de a te schimba, ai schimbat o lume întreagă.

    N-ar fi greşit să închei că motivul pentru care nu te/ne înţelege lumea e pentru că nu ne înţelegem noi pe noi înşine. Dacă ne-am înţelege, n-am avea probleme în a-i face şi pe restul să înţeleagă.

    *traducerea e din engleză. Textul poate fi diferit, de la editură la editură.

    Importanţa definiţiilor şi conversaţia

    „Nimic nu este nici bun, nici rău, dacă nu îl considerăm ca atare.”

    William shakespeare

    Nimănui nu-i plac filosofii într-un dialog obişnuit.

    Când vrei pur şi simplu să discuţi cum „Ana e o tipă rea pentru că…” şi acesta te opreşte din senin, arogant, spunându-ţi:”Şi ce crezi tu că înseamnă a fi rău? Ce e răul cu adevărat?” îţi vine să-i dai una cu tot cu întrebările lui.

    Şi nu e de mirare. Într-un simplu dialog nu are ce căuta vreun element de factură filsofică.

    Dar există un „simplu” dialog? Ce anume e un simplu dialog? Ce-l face simplu şi nu complicat sau profund?

    Cred că ne-am prins că eu sunt cel căruia lumea i-ar da una cu tot cu întrebările lui.

    Fiind ascuns în spatele calculatorului acestuia, sunt protejat. Şi îmi permit să abuzez de această protecţie spunând, din nou: Ce înseamnă un simplu dialog?

    Întocmai cum am scris şi în viitorul meu volum de aforisme

    Un dialog nu e un dialog dacă nu plec alt om din el.

    Altfel zis, o conversaţie nu e una adevărată dacă, atunci când s-a încheiat, nu am rămas cu ceva care m-a schimbat. Care mi-a schimbat percepţia, viziunea, ideea despre lume.

    Pe şleau, un simplu dialog e o convorbire din care nu învăţăm nimic. În care cuvintele nu exprimă nimic, în care propoziţiile sunt înşiruiri fără noimă şi în care mesajul e o simplă exteriorizare a unor frustrări, neajunsuri, iritări ş.a.m.d.

    Dacă există ceva care-mi provoacă dezgust, aceea e bârfa. Cancanul.

    Mă aflam ieri pe drum înspre casă. Fusesem la ziua unui prieten de-ai mei. Prieten bun, de altfel. Un amic al său s-a oferit să ne ducă acasă – eram în Cluj atunci.

    Pe drum, au avut loc tot felul de discuţii. Ba cum unul din noi a făcut nu ştiu ce tâmpenie de-ţi venea să te faci una cu pâmântul, ba cum s-a întâmplat nu ştiu ce chestiune care te făcea să râzi ca un dobitoc, ba cum nu ştiu cum şi nu ştiu ce.

    La un moment dat, în urma unor discuţii anume, sunt întrebat de către şofer: „Tu eşti ateu?”

    „Am fost”, îi zic, aşteptând o întrebare despre cum am ajuns să nu mai fiu.

    Din acel moment, toată conversaţia noastră până acasă – care a durat cât drumul, vreo două(2) ore – s-a centrat pe teme neobişnuite.

    Zic neobişnuite pentru că nu e la ordinea zilei să vorbeşti de Dumnezeu şi credinţă, de elementele personalităţii, de importanţa elementului religios în viaţa omului, de cum e practic imposibil să faci ceva important pentru tine într-un mod areligios, de cum să asculţi eficient pe cineva, de cum să trăieşti o viaţă satisfăcătoare şi să interpretezi ce zicea nu ştiu ce scriitor.

    În mijlocul convorbirii, un alt prieten, care se afla langă şofer, spune: „Ce-mi plac discuţiile astea!”, vorbe în care puteai simţi cum ne mulţumeşte pentru ceea ce spunem.

    La interceptarea unei asemenea vorbe, am zis: „Decât să vorbesc de cum Ana de la 4 e o cu… ordinară, mai bine aş vorbi aşa ceva. Aşa măcar rămân cu ceva.”

    Chiar şi aşa, un alt prieten al meu a spus-o de un milion de ori mai bine decât aş fi putut eu: „Bă Păştean… unii sunt mai interesaţi de ce face Georgică nu ştiu care decât să-şi facă o viaţă mai bună”.

    Ambele vorbe se rezumă la faptul că nu am avut o simplă conversaţie. Am avut una adevărată, pe care am definit-o tacit drept una din care plec un alt om. Din care învăţ ceva, din care îmi schimb modul cum văd viaţa.

    Înţelegând că o conversaţie adevărată e una care ne aduce beneficii spirituale, materiale, emoţionale etc. una care ne ajută în şi pentru viaţă, ştim cum să distingem între o discuție care merită timpul nostru şi care nu.

    Dacă luăm o problemă actuală, am putea face lucrurile mult mai uşor de digerat.

    Conflictul într-o relaţie intimă, de pildă. Nimănui nu-i place să se certe cu cel drag – asta în cazul în care nu eşti un narcisist. Atunci îţi place la nebunie. Şi, de altfel, de ce ai vrea să o faci? Sunt multe riscuri implicate, cel mai mare fiind destrămarea relaţiei cutare.

    Un astfel de risc creşte atunci când ne certăm fără un anume scop.

    O conversaţie care are un scop bine pus la punct va fi şi una productivă, eficientă, adevărată. Acestea fiind spuse, scopul unei conversaţii în care ne certăm ar trebui să fie rezolvarea problemei ivite.

    Tu şi partenerul tău contra problemei.

    Din păcate, de cele mai multe ori, eşti tu contra partenerului tău iar problema stă într-un colţ şi râde malefic, ştiind că nimeni nu se va lua de ea.

    Cauza e de la sine înţeleasă: nu am definit care anume e problema.

    „Sunt eu, eşti tu, sau altceva? Cine trebuie să facă/să nu mai facă nu ştiu ce? Ce dorim să scoatem dintr-o astfel de ceartă?”

    O discuţie în care nu am definit care anume e problema, care e scopul ei şi care sunt mijloacele prin care o rezolvăm e una fără rost. E un simplu dialog.

    Dacă spunem dinainte şi clarificăm ce înseamnă X, Y sau Z, reducem drastic ambiguitatea şi îi oferim celuilalt posibilitatea de a ne înţelege.

    Altfel spus, ne facem treaba mai uşoară.

    Iar o treabă mai uşoară se rezolvă, evident, mai repede şi mai uşor. Şi cred că mai bine rezolvăm problema decât să lăsăm problema să ne rezolve pe noi, nu?

    Cine-s demonii tăi?

    „Singurii demoni cu care trebuie să luptăm sunt cei dinlăuntrul nostru.” – Mahatma Gandhi în „Calea spre Dumnezeu”

    Sincer să fiu, mă bucur enorm de mult că am căpătat un mare interes pentru religie.

    Cine ar fi crezut că aş putea face o schimbare din, aşa cum spuneam cândva, un materialist ateu convins într-un ins cu mare drag faţă de lumea transcendentală.

    Nu am găsit nicăieri o poartă mai deschisă înspre meditaţie filosofică şi interpretare psihologică decât cea din lumea credinţelor.

    Altfel spus, n-am aflat nicăieri o sursă mai eficientă pentru cunoaşterea de sine!

    Astfel am dat peste demoni.

    Se cade să ne întrebăm: „Ce anume este un demon?”

    Dacă voi consulta „Encyclopædia Britannica” mi se va spune că demonii sunt: „Fiinţe spirituale răuvoitoare care mediază între lumea transcendentă şi cea temporală.”

    Dar, chiar şi aşa, etimologic vorbind, demonii n-au fost întotdeauna fiinţe răuvoitoare. Fiindcă demon vine de la „daemon”, o fiinţă supranaturală sau, pur şi simplu, un spirit care influenţează o persoană.

    Ca mărturie avem scrierile lui Platon, în care Socrate spune nu de puţine ori că s-a născut cu un „daemon” pe care l-a primit drept cadou de la zei. Din moment ce maestrul lui Platon spunea că „daemonul” e pentru el ca un „oracol interior” pe care-l consultă la nevoie, e necesar să ne întrebăm: Ce anume reprezintă spusele lui Socrate?

    Semnificaţia socratică a termenului de „daemon” este asemănătoare cu cea modernă de conştiinţă.

    Spre deosebire de Socrate, Platon considera că fiecare din noi se naşte cu un daemon care ne permite să fim nobili şi care, totodată, ne călăuzeşte în existenţă.

    Studentul faimos al lui Platon, şi anume Aristotel, a dus mai departe interpretarea termenului, concluzând că acesta este, de fapt, mult mai puternic decât s-a crezut. Fericirea şi viaţa unei persoane depindeau de calitatea daemonului său.

    „Păi… dacă demon a însemnat ceva total diferit la început, ceva care nu era rău, cum se face că am ajuns să-l asociem cu răul însuşi?”

    Pentru a putea răspunde la o asemenea întrebare foarte importantă, trebuie să intrăm în tărâmul istoriei demonilor.

    ORIGINILE DEMONILOR

    Cavalerul, Moartea şi Diavolul(1513) de Albrecht Dürer

    Răspunsurile de notorietate în legătură cu originile demonilor sunt acelea în care aceştia sunt portretizaţi ca fiind „îngeri decăzuţi”. În ebraică, termenul de נְפִילִים nefilim, semnifică ad-litteram „cei decăzuţi”.

    Cu toate acestea există, până la ora actuală, polemici care au drept subiect veridicitatea acestor afirmaţii. De ce?

    Pentru că s-ar putea ca aceşti nefilim să reprezinte, de fapt, giganţi. Giganţii mesopotamieni apakallu.

    Apakallu – Esprit protecteur (British Museum)

    Apakallu erau semizei asociaţi cu înţelepciunea, datorită faptului că ei erau distribuitori ai cunoaşterii divine.

    Ei sunt lăudaţi pentru ajutorul pe care l-au oferit oamenilor din Mesopotamia înspre a-şi construi civilizaţia.

    Când zeii au început să-i considere pe oameni aroganţi, iritanţi şi insuportabili, au decis să trimită peste ei potopul – motiv universal al haosului.

    Ştiind cele care urmează, apakallu au decis că trebuie să-i salveze pe oameni. De aceea s-au perpetuat cu ajutorul femeilor, dând naştere unei noi generaţii de oameni, salvând aşadar cunoaşterea primită.

    „Nu văd nimic legat de demoni pe aici… Ce legătura au ei cu fiinţele răuvoitoare?”

    Răspunsul cel mai favorabil ar fi interpretarea israeliţilor în legătură cu apakallu, numindu-i רְפָאִים Rephaim  – strămoşi morţi avându-şi domiciliul în lumea de dincolo – în ebraică שְׁאוֹל She’ol.

    Ce simbolizează din punct de vedere psihologic „lumea de dincolo”?

    Haos. Rău. Necunoscut. Inconştient. Pericol. Moarte.

    Ca să nu intrăm in detalii irelevante la momentul actual, ceea ce voiau israeliţii să spună – mărturii pe care le găsim în „Manuscrisele de la Marea Moartă” – e că apakallu înainte de potop – în ebraică termenul folosit e מַבּוּל Mabul – erau, de fapt, răi, malefici şi înspâimântători. Cu alte cuvinte, nu erau buni, aşa cum se credea.

    Iar spiritele acestora, care au rămas pe pământ după ce au fost victime ale potopului, sunt numiţi demoni, în sensul pe care-l cunoaştem cu toţii.

    „Tot nu văd ce legătură are faptul că au murit în potop cu ideea că erau fiinţe răuvoitoare…”

    Răspunsul pe care-l căutăm noi se găseşte în tălmăcirea psihologică următoare.

    Ştiind că potopul este un simbol universal pentru haos, pentru anihilare, ceea ce este lovit de el – de obicei, ceea ce este rău -trebuie aşadar să nu mai fie. Să dispară pe veci, cu scopul de a da naştere ordinii, de a crea ceva bun în schimb.

    Din moment ce apakallu n-au dispărut cu adevărat de pe pământ, înseamnă că răul nu a fost distrus, că aceştia au rămas printre noi, în formă de spirite care, aşa cum se povesteşte în majoritatea religiilor, pot poseda oameni.

    Înţelegând de ce am ajuns să asociem demonii cu fiinţe răuvoitoare – căci nu au dispărut odată cu haosul, cu elementul purificator, cel care trebuia să aducă binele – se ridică o nouă întrebare.

    Ce simbolizează – psihologic – un demon?

    Concluzia la care am ajuns eu este asemănătoare cu cea a psihanaliştilor din secolul XX.

    Demonii sunt simboluri pentru acele idei, gânduri, concepte, dorinţe care ne controlează, ne fac rău şi pe care nu le percepem ca fiind distructive.

    Aceste fiinţe răuvoitoare – fie ele simbolizate drept îngeri decăzuţi, fantome, semizei, spirite rele etc. – au ca scop comun a pune piedică oamenilor în acţiunile lor către Dumnezeu – acţiuni pe care le putem interpreta drept cele mai bune, mai eficiente, mai satisfăcătoare modalităţi de a trăi.

    Întocmai cum există idei, gânduri, concepte sau dorinţe mai rele ca altele, unele fiind cele mai rele dintre toate, la fel există şi o ierarhie a demonilor.

    Demonologii medievali ne-au oferit o ierarhie a celor 7 arhedemoni pentru cele 7 păcate capitale(pe care le putem numi cele 7 idei, concepte, gânduri, dorinţe unversale nefavorabile):

    1.Lucifer – simbolizând mândria

    2. Mammon – simbol al avariţiei, al omului controlat de dorinţa pentru bani, pentru avere

    3. Asmodeus – imaginea persoanei lascive, obsedate de impulsurile sexuale, animalice

    4. Beelzebub – reprezentantul lăcomiei, starea în care ajungem nu de puţine ori, odată ce vedem că suntem capabili de câştig. Şi ajungem în punctul în care facem orice pentru a câştiga. Orice…

    5.Leviathan – invidia. Cred că cei mai mulţi dintre noi – incluzându-mă, desigur – au fost vizitaţi de către el. Şi nu de puţine ori, şi clar nu pentru puţin timp.

    6. Belphegor – cel mai întâlnit de-a lungul timpului: Lenea.

    7. Satana – cel care le are pe toate. Simbolul pentru cel mai rău, mai josnic, mai dezgustător mod în care poate ajunge un om.

    Oricum noi putem sta liniştiţi. Aceşti demoni nu există.

    Cel puţin nu în forma lor clasică. Au o formă într-adevăr modernă, nu uşor observabilă. Nu mă crezi? Dar de persoana aceasta ce zici?

    E un clasic. Un sfat: de la minutul 1:00 puteţi vedea şi înţelege ce înseamnă să fii posedat în sensul de care vorbesc într-acest articol.

    „Dar a fost clar o glumă sexuală… nu e de mirare că a reacţionat aşa.”

    Fie că a fost sau nu, să arunci acuzaţii false de viol şi de hărţuire sexuală din cauza credinţei tale oarbe într-o ideologie care, precum restul ideologiilor, este un substitut pentru gândirea critică, liberă este ceva demn de luat în râs, de blamat, de pedepsit şi, în cel mai bun caz, de vindecat.

    Un citat dintre ale lui Carl Jung – trecem peste faptul că e o parafrază estetică – ne explică optim ce înseamnă să fii posedat de o idee, de un gând, de o dorinţă: „Oamenii nu au idei. Ideile au oameni.”

    Cum poate o idee „să aibă” un om?

    Cred că videoclipul de mai sus e un bun exemplu. Când avem o credinţă, o ramă prin care vedem lumea, totul trebuie să intre în parametrii ei.

    Totul se cade să se potrivească viziunii mele. Dacă nu, atunci e un element străin, periculos, greşit, prostesc, inutil sau orice alt adjectiv mai folosim pentru a cataloga informaţiile, opiniile, ideile diferite faţă de ale noastre.

    Această imagine este perfectă pentru a cuprinde înţelesul a ceea ce înseamnă ca o idee să te posede: te cenzurează. Nu tu vorbeşti, ci ea o face. Tu nu ai nimic de spus. Ea spune totul.

    O idee e la fel de vie precum un om, am putea spune. Are propria sa viaţă, propria-i voinţă şi propriul mod de a se face auzită şi de a-şi conserva existenţa. Toate prin intermediul omului pe care l-a ales, pe care l-a posedat.

    SIMBOLISTICA EXORCISMULUI

    Vindecarea posesiunii demonice are loc prin exorcizare.

    Când exorcizarea are loc, subiectul – exorcistul – se foloseşte de învăţătura primită pentru a alunga spiritele rele, demonii dintr-un obiect, dintr-un loc sau dintr-o persoană.

    În ce constă învăţătura primită?

    În a folosi cuvântul înspre purificarea posedatului. Cu un motiv bine întemeiat îi vedem pe exorcişti folosindu-se de „cuvântul Domnului” pentru a vindeca victima demonului.

    În tradiţia creştină, Iisus s-a folosit de cuvânt pentru a-i alunga pe demoni, anunţând astfel venirea împărăţiei lui Dumnezeu – o metaforă pentru întoarcerea pe drumul cel bun, cel eliberator, satisfăcător şi fericit cu adevărat.

    Exorcismul e un simbol pentru acţiunea necesară schimbării viziunii, opiniei, dorinţelor greşite ale unei persoane: dialogul.

    Prin iniţierea într-o conversaţie cu persoanele care au idei, concepţii diferite faţă de lucrurile de interes comun cu ale noastre, dobândim o stare superioară de înţelegere. Învăţăm mai mult despre ceea ce credem că ştim pe de rost.

    La fel ca la exorcizare, a intra în dialog cu cineva care ne contrazice nu e lucru frumos. E de-a dreptul dureros. Fiindcă celălalt ne poate aduce la lumină lucruri pe care nu eram în stare să le vedem. Şi să conştientizezi ce nu şti nu e ceva plăcut. Deloc.

    Acesta e unul din motivele pentru care critica e vitală vieţii.

    Critica celuilalt ne spune ceea ce noi n-am fi niciodată în stare să ne spunem nouă înşine.

    BIBLIOGRAFIE

    1. Angel and demon – Encyclopedia Britannica
    2. Apakallu – Wikipedia
    3. Where do demons come from? – LogosTalk
    4. Seven deadly sins – Encyclopedia Britannica
    5. Nephilim – Wikipedia
    6. Rephaim – Wikipedia
    7. Exorcism – Enclyclopedia Britannica
    8. Dicţionar de mitologie generală – Viktor Kernbach
    9. Istoria diavolului – Paul Carus
    10. Demonology – Doug Potter