Nu întotdeauna am avut respectul pe care-l am acum pentru Jung.
Era pe la sfârșitul liceului. În tradiție cu materia, ne aflam la Ion Barbu și la perioada sa ermetică.
Profesorul ne preda și-și mai arunca ici-colo erudiția, așa cum făcea de obicei, spunându-ne câte ceva de alchimie.
Povestea clasică, evident, cu oamenii care voiau să transforme plumbul în aur, căutând pentru asta piatra filosofală.
„Evident, e imposibil sa transformi plumbul in aur” au fost cuvintele de incheiere ale profesorului.
Până atunci studiasem superficial alchimia, mereu având undeva în spatele capului o intuiție care-mi spunea:
„Nu. Nu cred că e doar atât. E mult mai subtil. E ceva metaforic.”
Simbolul Totalității în Alchimie
Mai ales când era vorba de a preschimba plumbul în aur, sintagmă care, spontan, m-a făcut să spun că e o metaforă pentru noi. Pentru om.
Plumbul – gri, cu densitate mare, toxic, imperfect – sunt oamenii în starea lor cea mai naturală.
Aurul – galben(asociat cu soarele, de unde și importanța lui simbolică), strălucitor, valoros, rezistent la majoritatea acizilor – e omul ideal, perfect, către care fiecare tinde să devină fiecare din noi – Sinele jungian.
Indiferent, n-am fost îndeajuns de inteligent încât să deduc mai multe din toată treaba asta.
Completarea a fost făcută de însuși Jung.
Respectul pentru el a venit din momentul în care am văzut că a observat profunzimea alchimiei, știind că NU e doar ceva literal, de suprafață.
Alchimia NU e ceva obiectiv – cu toate că, dintr-o confuzie sau speranță anume, poate fi tratată astfel – ci e o știință a psihicului, a dezvoltării personalității.
În carte Jung afirmă că pentru oamenii de dinainte de știintă, nu exista vreo diferență între subiect și obiect(între Eu și Lume).
Din cauza asta, oamenii au atribuit propriile lor caracteristici( bune și rele) obiectelor, mai ales celor pe care nu le puteau cunoaște în mod direct( ex: cerul), ceea ce în psihologie se numește proiecție.
Proiecția e inconștientă prin simplul fapt că – logic – nu-ți dai seama că o faci.
Noi, oamenii, iubim proiecția pentru că ne animă lumea sau o face mai puțin dureroasă.
Știm că n-are niciun sens să vorbim cu un animal drăguț, totuși o facem – ca pe un instinct – întrucât lumea devine mai vie.
La fel și-n cazul achimiei, fiindcă oamenii de atunci nu aveau informația pe care o avem noi astăzi – și care s-a sădit atât de bine în mintea noastră încât a devenit de la sine înțeleasă – au fost nevoiți să recurgă la proiecții pentru a-și explica ce anume se întâmplă în jur.
Datorită și din cauza evoluției științei, ideile alchimice au fost abandonate, fiind false pe plan obiectiv, dar adevărate pe plan subiectiv, metaforic.
De aceea alchimia NU e ceva literal, științific, ci e o disciplină care se ocupă cu împlinirea potențialului uman.
E imposibil să fii om și să nu fi trecut cel puțin o dată printr-o situație „ciudată”.
O experiență atât de neobișnuită încât nici măcar astăzi nu ți-o poți explica iar prietenii tăi te consideră superstițios.
Ai avut un vis care te-a lăsat total în ceață, numai ca mai târziu, în aceeași zi, să trăiești exact același lucru.
„Pură conincidență”
E deja răspunsul instinctiv. Totuși, poți spune că e o greșeală?
Nicidecum.
Evident că atunci când auzi o asemenea relatare, prima idee și totodată cea mai logică dintre toate e că a fost doar o întâmplare.
Pur și simplu, două evenimente acauzale s-au întâlnit în același loc și același timp, văzute de aceeași persoană.
Chiar și așa, tot mai crezi că nu e doar o simplă coincidență. E ceva mai mult.
Ești 100% sigur că ceea ce s-a petrecut conține oarece important, profund, dincolo de simple explicații și rațiuni.
Și tu, precum celălalt, ai foarte mare dreptate.
Într-adevăr. Ai trăit o experiență inedită, extraordinar de semnificativă, de parcă universul ți-ar fi comunicat ceva.
Exact asta a și făcut – și aici risc să sun foarte New Agey – când ți-a dăruit un moment de așa-zisă sincronicitate.
Conceptul de Sincronicitate( germană: Synchronizität) – precum cele mai multe care au marcat lumea într-un mod sau altul – a avut nevoie de mult timp și multe revizuiri până să ajungă ce este astăzi.
Jung a început să lucreze la conceptul de sincronicitate încă din 1920, dar l-a patentat abia în 1951 la o întâlnire Eranos iar un an mai târziu a apărut și un volum – scris împreună cu fizicianul laureat la Premiul Nobel Wolfgang Pauli.
Până la urmă, ce-i aceea sincronicitate?
Diferența nu este atât de mare: o concidență semnificativă a unor fenomene fizice și psihice, neînlănțuite cauzal.
Exemplul de mai sus cu visul care a devenit realitate e o sincronicitate.
Sincronicitate e orice coincidență importantă, dintr-un motiv sau altul, pentru noi.
Eu și cu tine putem trăi exact același lucru, dar dacă pentru mine nu contează, nu are însemnătate, nu-mi trezește niciun fel de senzație mai specială, atunci pentru mine e doar o coincidență.
Să trăiești același lucru, din nou și din nou – Déjà vu – e un alt caz de sincronicitate.
Filmul I Origins(2014) are o secvență care ilustrează minunat ce înseamnă să trăiești o asemenea experiență:
Importanța unui asemenea eveniment e că are o legătură strânsă cu tine pe care, dacă reușești s-o deslușești, să-i înțelegi limba, vei avea numai de câștigat.
Cum e frumos și de bun-simț, am să aduc cunoștiință încă de la început de faptul că nu inteționez să vorbesc de serialul Regele Arthur(2017), ci de legenda Regelui Arthur.
Asta pentru simplul motiv că serialul – din diferite motive – e mult mai sărac in conținut psihologic decât e legenda.
Toată lumea știe câte ceva legat de Excalibur, Masa Rotundă sau Merlin.
Totuși, ce ne interesează pe noi acum e:
Ce anume ne poate spune Legenda Regelui Arthur despre noi înșine?
Din motive economice, am de gând să mă rezum la câteva scene din toată legenda care, evident, sunt cele mai profunde.
1.Masa Cea Rotundă
Celebra masă rotundă a fost astfel concepută încât fiecare cavaler să aibă aceeași responsabilitate precum confratele său.
Din moment ce toți cavalerii aveau aceleași responsabilități, înțelegem că masa e un simbol al unui loc sacru.
Iar prin sacru n-are niciun rost să ne mărginim doar la ideea de religie.
Asta pentru că sacru e absolut orice dedicat întru totul unui singur scop.
De unde și expresiile precum: „E locul meu sacru de citit; E ora mea sacră de făcut sport; E un obiect sacru” ș.a.m.d
Atât timp cât există masa rotundă, așadar cât timp avem locul sacru, cavalerii rămân sub același scop, în mod egal.
Ce înseamnă toate astea pentru noi?
Atât timp cât există un loc sacru pentru noi, lucrurile se află în ordine.
Cu alte cuvinte, cât timp avem locșorul nostru, lucrurile merg bine, suntem motivați și satisfăcuți, pentru că suntem nevoiți să-i îndeplinim scopul, întotdeauna superior nouă înșine.
Asemănător, lipsa unui astfel de loc e, de cele mai multe ori, motivul pentru care individul suferă o lipsă de sens. Pierzându-și locul unde-și desfășura scopul său cel mai profund, pierde sentimentul responsabilității.
Ăsta e și unul din motivele pentru care simțim că eforturile naostre nu mai au rost atunci când, să spunem, sala noastră de fitness preferată s-a închis. Ne-a dispărut locul sacru.
2. Căutarea Graalului
Legendele și miturile centrate pe Sfântul Graal nu sunt atât de relevante pentru noi în momentul de față.
Tot simbolismul său se rezumă la un obiect incredibil de important, care aduce cu sine nenumărate posibilități. Un simbol al potențialului, al dezvoltării ființei.
Din acest motiv, cavalerii mesei rotunde, după ce ei și Regele Arthur l-au văzut în vizuni, decid să pornească în căutarea sa.
Totuși, există o problemă: Unde se află Sfântul Graal?
Evident, nimeni nu știe. Ca o ultimă soluție, toți vor merge în pădure.
Aici urmează scena plină de profunzime psihologică: Fiecare cavaler merge în locul din pădure care i se pare a fi cel mai întunecat.
În esență, fiecare cavaler este nevoit să aibă o confruntare cu umbra sa.
Simplu spus, umbra reprezintă toate trăsăturile(pozitive sau negative) pe care le avem, dar nu recunoaștem. E opusul a ceea ce știm că suntem.
De pildă, cineva care e timid, anxios în timpul unei conversații – știind că poate deveni centrul atenției în orice clipită – conține în umbra sa o persoană carismatică, energetică, entuziasmată, foarte sociabilă.
Chiar și așa, de cele mai multe ori în umbră rezidă trăsături negative, mult prea dezgustătoare ca să acceptăm că fac parte din noi.
O persoană altruistă va nega orice acuzație de egoism, fiind dezgustată de un asemenea comportament, neștiind că, în anumite momente, e mai egoistă decât oricine.
Carl Jung spunea că motto-ul său în viață era „In sterquiliniis invenitur” – În mizerie-l vei găsi(măcar am încercat).
La fel, cavalerii Regelui Arthur trebuie să-și exploreze propria umbră, propria mizerie dacă vor să pună mâna pe Graal. Pentru noi, asta înseamnă că
Suntem nevoiți să cunoaștem ce e mai rău în noi, înainte să obținem ce e mai bun.
Sunt vinovat de multe. De aroganță nefondată. De sfaturi și opinii necerute și de câte și mai câte tâmpenii făcute cu un „scop nobil”.
Dar, în cea mai mare parte, sunt vinovat de ceva și mai rău. De ceva mai stupid, mai naiv și mult mai toxic.
Sunt vinovat că am făcut self-help.
Poate ești familiar cu autori precum Dale Carnegie, Napoleon Hill, Robert Greene sau mulți alții din lumea „îmbunătățirii de sine”.
Șansele sunt foarte mari să crezi că ți-au schimbat viața. Că ai devenit o altă persoană de când i-ai cunoscut. Nimic nu mai are limite și nimic nu poate sta în calea „hard working-ului”.
„Never Give Up”, „If You Work Hard, You Can Have It”, „The Mind is The Only Limit” sunt numai câteva din sutele de alte afirmații care să te inspire.
Care să te schimbe. Să te transforme într-un nou Tu.
Care să-ți deschidă mintea în fața tuturor posibilitățiilor și, mai ales, în fața celui mai dorit lucru de pe pământ:
Succesul
Îi asculți pe toți antreprenorii de succes. Le cumperi cursurile. Le citești cărțile. Le cauți secretele și faci tot ce trebuie ca să ajungi unde sunt ei.
Pentru că poți.
Sau, cel puțin, așa te-au făcut să crezi.
Îmi aduc aminte când am început. Când am trecut peste negativitatea din fiecare zi. Când am decis că totul este posibil și trebuie doar să muncesc din greu.
Am început să mă uit încontinuu la videoclipuri cu antreprenori de succes. Videoclipuri motivaționale.
Am început să consum conținut care să mă dezvolte. Care să-mi lărgească orizonturile. Am început să lucrez mai mult, să fiu mai motivat, să citesc mai mult.
Din nou. Și din nou. Și din nou. Non-stop, pentru un an întreg.
Eram absorbit, „hooked„.
„Asta. Da, asta! Asta mi-a lipsit toată viața. Acum totul e cum trebuie. Totul e bine. Totul e Perfect!„
Asta mi-aș fi dorit să cred.
Lumea self-help-ului m-a ajutat în multe părți. Nu pot nega asta.
Totuși, de-a lungul timpului, au început să răsară întrebări. Suspiciuni. Ciudățenii.
„Ceva nu pare în regulă, dar ce?” m-am întrebat recent, simțind că ceva se află la mijlocul acestei mișcări „de dezvoltare personală.”
După ce termini o carte care, să spunem, te învață Secretele Succesului, te cuprinde ceva. E peste tot în corpul tău. E imposibil de ignorat:
Te cuprinde dopamina.
Ești împlinit. Puternic. Trăiești. Ești satisfăcut. Ai progresat. Lumea e făcută ca s-o cucerești.
Mai citești o carte. O termini și pe aia. Aceeași senzație. Mai citești una. Și înca una. Și înca una și, din nou, același extaz.
La un moment dat, te oprești. Conștientizezi ceva. Te doare. E incredibil de urât.
Ai înțeles că în tot acest timp n-ai făcut, de fapt, nimic. Absolut nimic.
Ai cheltuit bani exact ca un dependent de droguri. Ai cumpărat dopamină. Iluzii. Speranțe.
Tot succesul care ți-a fost promis, nu a venit niciodată. Și, din păcate, nici nu va veni.
Pentru că te învârți neîncetat într-un cerc vicios, exact ca un drogat. Consumi și consumi și consumi, fără să-ți dai seama că nimic nu se schimbă cu adevărat.
„Muncești” din greu, ești tot timpul pozitiv, nu renunți niciodată. Toate astea fără ca măcar o dată să te întrebi:
Unde duc toate astea?
De cele mai multe ori, nicăieri. Iar asta fiindcă n-ai trecut la acțiune niciodată. Ai citit despre business ca un fanatic, totuși n-ai început niciodată.
Te-ai documentat mereu despre ce vrei să faci, dar nu l-ai făcut niciodată. De ce? Pentru că ești prins într-o bulă de iluzii.
O bulă care valorează, în medie, 9.9 miliarde de dolari și se estimează că, până în 2022, va crește la 13.2 miliarde.
Exact. Miliarde s-au făcut și se fac de pe urma celor ca mine și ca tine, care vrem doar să avem o viață mai bună.
Și, când bula se sparge, totul dă năvală peste tine. Nimic nu e cum credeai. Totul e în haos, totul e pierdut.
Aproape totul.
Paradoxal, încercând să fiu anti self-help, ajung de unde am plecat(asta ca să înțelegi cum stau lucrurile).
Mai există o șansă.
Două chestiuni sunt de ținut minte pentru toată viața, care sunt mult mai valoroase decât orice altă carte sau seminar de dezvoltare personală:
(1) Fă. Nu mai gândi și începe să faci. Iar când faci, fă-o cu un scop clar in minte.
și
(2)E ok să nu fii ok. E total în regulă să renunți, să muncești mai puțin, să nu fii întotdeauna pozitiv.
Cine-ți spune altcumva ori e prins în aceeași capcană, ori încearcă să-ți vândă ceva.
Habar n-am câtă lume va spune că-s un ciudat după ce vor citit toată treaba asta.
Până la urmă vom vedea că vorbim de ceva inconfortabil.
Acum câteva zile zăceam în pat și, așa cum – din păcate – m-am obișnuit, mi-am luat telefonul lângă mine și am început să mă uit pe YouTube.
Normal, fără să-ți dai seama, orele se duc, împreună cu somnul tău.
Ajunsesem la un moment dat să dau peste un videoclip al unui canal pe care-l urmăream de ceva vreme.
Canalul în mare parte se ocupa cu povești de groază animate – dacă ești intersat, îți las un link aici.
În timp ce mă uitam, ceva m-a făcut să mă opresc, să pun pauză și să întreb:
Ok, dar de ce?
Cu alte cuvinte, de ce sunt videoclipurile astea „creepy„? Ce anume face un lucru să fie așa?
Când și de ce spunem că cineva e înfricoșător/creepy?
Inițial ai spune că cineva e creepy pentru că s-ar putea să te rănească. Fiindcă e un pericol.
Doar că, după mai multe cercetări, înțeleg că nu asta e.
Când vine vorba de studii științifice, piața asta e săracă. Totuși mai găseșit câte unul – în cazul ăsta numai unul – care să-ți lumineze și ție mintea.
Asta împreună cu părerea unui specialistsunt salvatoare.
Participanții acestui studiu(2016) – în jur de 1600, femei și bărbați – au fost intervievați în legătură cu ce anume face pe cineva să merite atributul de creep/ciudat.
Evident, aspectul e crucial. De pildă, să ne uităm la individul ăsta:
Chiar dacă e un desen, după câte poți vedea, își face treaba
Când vine un tip ca ăsta la tine, în timp ce tu îți vedeai de treabă, se oprește în fața ta și se uită fix la tine, fără să se miște sau să spună ceva, cred că suntem amândoi de acord că ceva nu e în regulă.
Ce faci într-o situație ca asta? Rămâi și continui să-ți vezi de treabă sau fugi în direcția opusă cât vezi cu ochii?
Răspunsul e: habar n-ai. Și ăsta-i și motivul principal pentru care ceva e ciudat/creepy:
Trezește anxietate. N-ai nici cea mai mică idee ce trebuie să faci. Nu știi dacă ești în siguranță sau în pericol.
Înțelegem astfel că incertitudinea cauzată de anxietate stă la baza lucrurilor pe care le vedem ca fiind ciudate/creepy.
E total logic, din moment ce n-ai nici cea mai vagă idee dacă totul e numai în mintea ta sau dacă, într-adevăr, sunt șanse s-o pățești.
Nu vrei să te faci de râs fugind de un simplu om, dar nu vrei nici să rămâi ca un naiv cu cineva care te-ar putea adormi și diseca mai târziu.
Conform studiului, bărbații – pentru că sunt mai violenți în general – au șanse de 95.3% să fie catalogați drept ciudați.
Totodată, majoritatea persoanelor care folosesc termenul de ciudat sunt femei, existând – din nou, la cele mai multe – frica unui posibil atac sexual.
Pe deasupra, există și câteva trăsături omniprezente la persoanele considerate așa:
Foarte slab și foarte înalt în același timp
Deloc expresiv sau mult prea expresiv(emoțional)
Contact vizual 0 în timp ce comunică sau excesiv fără să spună nimic
Ținută dezordonată, murdară, neîngrijită
Păr uleios și lung
Să-ți ceară date cât mai personale la prima vedere
Să mute conversația înspre sex, repede și obsesiv
Să se uite la tine din depărtare neîncetat și foarte atent – considerat cel mai ciudat comportament dintre toate
(Da, știu că Peaky Blinders e un serial, mulțumesc)
Astăzi pare imposibil să nu ai un film sau serial de care ești pur și simplu îndrăgostit până peste cap.
Adică-n doze nesănătoase. Totuși, la început nu se simte, deci n-avem de ce să ne facem griji.
Când auzi că industria filmelor are o valoare de aproximativ 136 de miliarde de dolari(2018), înțelegi că filmele nu sunt o glumă pentru oameni.
Nu sunt doar filme sau seriale, așa cum cred ce-i care nu se uită la aceleași ca tine.
Cel mai jmecher?
Toată lumea poate vorbi ore-n șir de filmul lor favorit, până când sunt întrebați:
De ce?
De ce îți place? De ce e filmul/serialul tău favorit? De ce tocmai ăsta și nu altul?
Cel mai frecvent răspuns e:
„Nu știu. Îmi place… și atât.”
După atâta filosofie slabă mediatizată non-stop, am considerat cu toții în mod tacit că un asemeanea răspuns e îndeajuns încât să încheie o discuție cu succes.
Îmi place, așadar, altceva nu trebuie să zic.
O minte obișnuită e satisfăcută cu atât. Pe de altă parte, există minți care vor mai mult, care suprafața nu le oprește setea de cunoaștere la fel de bine.
Articolul ăsta e pentru ele, adică pentru voi, drept mulțumire pentru cele 1000+ de vizualizări.
Trigger warning: S-ar putea să nu-ți placă ce auzi, fiindcă nu tot ce e despre tine e frumos;)
Ca să ne dăm seama de ce ne place un film și nu altul, e foarte util să enumerăm două principii după care selectăm – de obicei, în mod inconștient – ceea ce ne place și ce nu.
1. E relevant pentru tine
Nimic din ceea ce faci nu faci fără să-l consideri oarecum vital, chiar dacă e sănătos sau nu.
Un adevăr pe care-l știm cu toții e că lumea e prea mare pentru a cunoaște totul.
Psihologic vorbind, universul e mult prea complex ca să poți fi conștient de fiecare lucru ce te înconjoară.
Din acest motiv, suntem setați să simplificăm radical totul.
Ceea ce se află la baza acestei simplificări este sensul.
Tot ce contează pentru tine întră într-o cutie, pe care o numești drept lumea ta.
Ce-i în afara cutiei nu face parte din lumea ta, așa că nu te interesează. E irelevant.
Ce găsești în cutie se află acolo pentru că l-ai ales după un criteriu: îți este util(relevant), adică are sens = contează.
Dacă tot ceea ce-ți dorești e să dobândești fericire, nu te va interesa câtuși de puțin filosofia hegeliană a spiritului (în cazul în care credeai că fizica e grea, te rog să arunci un ochi peste tipul ăsta – noroc).
Din acest motiv, nici măcar nu vei conștientiza că există.
Vei vedea și vei căuta numai informația care te poate ajuta să-ți îndeplinești dorința, să treci din punctul A – pe care-l percepi drept indezirabil, urât, neprietenos etc – în punctul B – destinația finală pe care o vezi ca fiind dezirabilă, minunată, ideală, perfectă.
La fel procedezi și-n cazul filmelor.
Îți alegi – din nou, de cele mai multe ori fără voia ta, deoarece creierul tău știe mai bine de ce ai nevoie decât tine – ce anume te interesează, deci ce e relevant pentru tine iar de restul te debarasezi pe nevăzute.
Te va interesa mult mai mult de ce protagonistul a făcut X și Y spre deosebire de ce un personaj secundar n-a făcut W sau Z, din moment ce pentru tine e relevant ce face personajul principal.
Cu alte cuvinte, acel personaj care ți-a atras atenția are ceva important pentru tine.
Asta mă aduce la cel de-al doilea principiu și anume:
2.Rezonezi cu ceva/cineva din el
Îți amintești când ai încercat pentru prima dată să-i spui cuiva prin ce treci și tot ce ai obținut a fost un foarte mare nimic?
Și ai rămas debusolat gândindu-te că nimeni nu te va înțelege vreodată, până când ai auzit pe cineva plângându-se de exact aceeași problemă, atât de articulat și de bine spus încât ai crezut că-ți citește gândurile?
Ei, bineînțeles, aia se numește rezonare.
Adică în sfărșit poți să te identifici cu ceva sau cu cineva.
Asta e foarte important pentru noi deoarece ne spune că nu suntem singuri pe lume, că nu suntem nebuni, că nu trăim într-un univers paralel, blocați și fără speranța de a fi salvați.
Iar prin asta înțelegem că acel ceva cu care rezonăm are, de asemenea, o foarte mare importanță pentru noi.
Dacă ești atent la momentele și/sau la personajele care te-au vrăjit, care ți-au captat interesul, poți afla mai multe despre tine – sau chiar despre altcineva – decât din orice altă carte de self-help(sau alte cărți care-ți spun tot ce știai deja, doar că mai frumos – urât să înțelegi c-ai dat banii pe ce aveai deja, nu?)
Aceste două principii sau motive luate împreună sunt cele pentru are am ajuns să cataloghez filmele și serialele drept adevăratele oglinzi ale sufletului.
Niciodată nu-ți va plăcea un film/serial dacă nu are vreo legătură cu tine, cu psihicul tău.
Cu alte cuvinte, dacă nu-ți spune ceva despre tine.
Acum, de ce spuneam că s-ar putea să nu-ți placă ce auzi?
Să spunem că filmul tău preferat conține o secvență romantică peste care pur și simplu nu poți să treci, fiindcă e „partea ta de suflet”.
Aceleași elemenete clișeice(tipul se îndrăgostește de tipă, sunt împreună pentru o vreme, se ceartă din nu știu ce motiv banal, se împacă, și-o trag, se mărită și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți – până la divorț?) de care, cumva, tot nu te-ai săturat.
Dacă te-ai întreba de ce îți place scena asta cel mai mult din tot filmul – pe baza celor de care pomeneam – nu ți-ar fi drag să conștientizezi că îți dorești din toată inima ceva de genul, pentru că viața ta romantică e plină de probleme, seacă, nefericită și niciodată n-ai avut o relație care să dureze, nu?
Dacă înainte, să vizionezi un film era ceva doar de divertisment, uite că acum ai primit șansa unică de a-ți cunoaște cele mai adânci dorințe, suferințe sau bucurii, prin simpla cuibăreală în pat cu laptopul lângă tine.
Din moment ce am avut plăcerea de a vedea că articolul trecut a fost apreciat – mai mult decât celelalte – am decis că întregul joc God of War ar merita propria sa „ședintă terapeutică”.
Analiză psihologică, pe scurt.
Din punct de vedere jungian – iar prin asta mă refer la arhetipuri – God of War are destule încât să lase pur și simplu o portiță deschisă unei interpretări satisfăcătoare.
De ce satisfăcătoare?
Pentru că personajele din GoW sunt lecții de viață.
Explicații pentru toate momentele grele, tragice, neobișnuite pe care le-am trăit – tu și eu – vreodată.
Dacă protagoniștii – Kratos și fiul său, Atreus(Loki) – sunt întruchipări ale arhetipurilor „marelui tată(The Great Father) și „eroului”(The Hero), două arhetipuri omniprezente in fiecare mitologie, fabulă, poveste, legendă, film sau serial, să mă concentrez pe ele în acest moment m-ar face să pierd din vedere un alt arhetip la fel de cunoscut, totuși nu atât de plăcut, din cauza suferinței pe care o provoacă:
Arhetipul mamei oedipale
Ca să nu intrăm în tot felul de teorii și, mai ales, definiții legate de Complexul Oedipal, am să mă străduiesc să-l rezum pe cât se poate de bine.
În familiile tensionate – de pildă, soții nu se înțeleg – complexul Oedipal apare cel mai des.
În cazul mamei, din moment ce ea nu primește afecțiunea dorită din partea soțului, își îndreaptă toată energia în locul de unde o poate lua cu ușurință: copilul.
Din cauza faptului că toată iubirea este concentrată într-un singur loc, comportamentul mamei se transformă cu ușurință într-unul super protectiv, agasant, obositor, „devorator”(mama oedipală se mai numește și The Devouring Mother, deoarece mănâncă orice fărâmă de viață liberă și independentă din copil).
Și, dacă mama a investit atât de multă energie în pruncul ei, se înțelege de la sine că așteaptă o răsplată.
Ce anume ar putea dori în schimb o mamă oedipală de la copilul ei?
Prezența și iubirea sa, pe veci.
Când o mamă oedipală acționează în stilul ei obișnuit, ceea ce spune e:
„Îți ofer absolut totul. Nu vei avea nimic de făcut vreodată. Nu va trebui să suferi, cu o singură condiție: Nu mă vei părăsi, chiar dacă asta înseamna că nu te vei maturiza niciodată.„
Adică nu vei avea parte de independență. De libertate. De posibilitatea de a învăța pe cont propriu.
De a experimenta. De a lua decizii de unul singur. De a lua riscuri ce ți-ar putea aduce succesul.
Nu vei putea crea relații serioase. Nu vei putea lua niciodată credit pentru orice reușită – fiindcă „mama a fost mereu acolo să te ajute”.
Dacă tot nu s-a înțeles, cel mai lesne spus e că vei rămâne un copil toată viața. De data asta, un copilla 30 de ani. Iar cu un copil la 30 de ani nu se joacă nimeni.
Repet, nimeni.
Un așa copil la o vârstă înaintată în God of War este Baldur, principalul antagonist din serie.
Baldur este fiul mărețului Odin și al mamei oedipale – despre care vorbim, de fapt, aici – Freya(Fregg).
Mitul lui Freya și al lui Baldur e un rezumat perfect pentru ce înseamnă o mamă super protectivă.
Baldur era un zeu iubit de către toată lumea. Răspândea iubire și bucurie peste tot iar curajul era o a doua natură pentru el.
Într-o noapte avusese un vis care prevestea că un mare necaz se va năpusti asupra sa.
La auzul acestora, mama sa, îngrozită și posedată de un sentiment al datoriei, a pus o vrajă pe Baldur, astfel încât să fie protejat împotriva oricărui lucru de pe pământ, mai puțin unul
DE VÂSC
Când Baldur a conștientizat că nu mai poate simți nimic, că nu mai are șansa de a experimenta nimic, că pur și simplu îi e imposibil să trăiască momentele unice ale vieții, a pornit în căutarea răzbunării.
Baldur devenise un copil la 30 de ani. Niciodată pe cont propriu, mereu purtând grija mamei(vraja) cu el.
Resentimentele, ura, furia, scârba de tot și de toate, umilința, senzația că e incapabil pe cont propriu, lipsa independenței necesare unui bărbat, toate acestea au venit la pachet cu „darul” mamei super protective.
O scenă din Helheim(lumea morților) ilustrează cel mai bine urmările unei mame oedipale asupra copilului:
Singura dorință, singurul sens în viață pentru Baldur rămâne uciderea propriei mame.
Literalmente, acest gest este o exteriorizare a furiei, a resentimentelor în actul răzbunării.
Dar, din punct de vedere simbolic – și prin asta înțelegem ceva care conține mult sens – omorul e eliberarea, odată pentru totdeauna, de sub influența agonizantă a mamei devoratoare.
Dacă ea nu va mai fi, Baldur va putea deveni.
Va avea în sfârșit șansa de a realiza ceva, orice, fără ca mama să intervină.
Va avea libertatea și independența pe care și-a dorit-o mai mult ca orice – păcat că la final, înainte s-o sugrume pe Freya, Kratos îl omoară(ironic?)
Un copil super protejat nu visează la nimic mai mult ca la neglijență.
Cu toate că singurul lucru pe care Freya l-a vrut pentru Baldur a fost să-l protejeze – asemănător cu orice mamă – când iubirea devine totalizatoare inconștient, mama se transformă în orice altceva, numai nu mamă.
Ca o mamă să iasă de sub acest arhetip, e nevoie să învețe două lucruri vitale:
Să devină neglijentă – să facă un pas în spate de fiecare dată când copilul se află pe un teren minat
Să iubească pe altcineva – iar prin asta înțelegem să-și găsească responsabilitate și dincolo de propriul copil
…
Ca o paranteză, mama oedipală apare și în minunatul serial animat South Park.
Dintre toate personajele din acest desen, unul iese in evidență mai bine ca oricine.
Un „spoiled brat”, enervant, mizerabil, dezgustător și diabolic:
ERIC CARTMAN
Cartman e tipul de copil perfect pentru un complex oedipal.
Vine dintr-o familie destrămată, fără tată și cu o mama al cărei singur scop în viață e ca pruncul ei să fie mereu în al nouălea cer.
Mama lui Cartman niciodată, oricât s-ar strădui, nu-i poate face față geniului diabolic al lui Cartman – o relativă asemănare cu trickster-ul Stewie.
Orice prostie sau belea ar cauza, mama se va înfuria puțin, ca mai apoi să „realizeze” că e doar „copilul ei minunat”.
De aici se înțelege și lipsa de maturitate a mamei oedipale, întrucât nu e în stare să aibă orice altă responsabilitate în viață în afară de copilul ei.
Da. Să ai un copil e inimaginabil de greu, mai ales dacă ești un singur părinte.
Aproape că nu există un sacrificiu mai mare decât să te dăruiești complet fiului tău.
Să conștientizezi că există altcineva pe lume mai important ca tine.
E de admirat din tot sufletul.
Numai că, în momentul în care această dăruire devine o piedică în dezvoltarea omului pentru care ai dat totul, să înțelegi că-ți sabotezi propria muncă e un adevărat coșmar.
E îngrozitor să înțelegi că poți lăsa cicatrici, numai pentru că ai vrut să iubești.
Într-un episod în care-l avem invitat pe Cesar, dresorul de câini, mama oedipală a lui Cartman iese în evidență numaidecât.
Îl aduce pe acesta acasă pentru a-l dresa pe Cartman și, evident, pentru a avea o aventură.
După mai multe încercări, Cartman devine un copil exemplu.
Se îmbracă, vorbește și se comportă frumos. Notele i se îmbunătățesc drastic și devine ascultător.
Pentru a-i mulțumi dresorului de câini că i-a salvat fiul, îl invită la o întâlnire, crezând că în sfârșit nu va mai fi singură.
Totul se năruie când conștientizează că Cesar nu e interesat, spunându-i că pentru el, ea e numai un client.
Acest moment o sperie de moarte, știind că, din moment ce a fost refuzată, singura persoană din viața ei rămâne copilul.
Dar acum el devine din ce în ce mai independent.
Asta înseamnă că, la un moment dat, Eric va pleca.
Mama va rămâne singură, din nou.
Comportamentul mamei devoratoare se face auzit în clipa-n care-i oferă lui Cartman toate plăcerile de la care l-a obligat să se abțină.
Orice mâncare nesănătoasă, orice jucărie, orice și-ar dori Cartman va primi fără efort, cu singura condiție oedipală:
Să nu plece niciodată
Așa ca Jordan Peterson, pe canalul căruia puteți găsi multe despre mama oedipală, sugerez ca cine vrea să învețe câte ceva legat de acest arhetip, să vizioneze clipul ăsta.
Nu ştiu câte lume nu cunoaşte jocul ăsta – cu alte cuvinte, câţi trăiţi sub o rocă – dar pierde foarte mult.
Iar pentru cei care-l cunosc, aţi făcut cea mai bună mişcare din viaţa voastră.
God of War(2018), lansat pe PS4 e al 8-ulea joc din seria God of War fiind, atât după spusele mele cât şi ale multor altora, cel mai reuşit dintre toate.
Un joc nu despre omorât monștri și zei, despre răzbunare și furie incontrolabilă, ci despre familie, despre tată și fiu, despre încercări nesfârșite către o viață mai bună.
Spre deosebire de celelalte jocuri GoW, unde acțiunea cade neîncetat pe cât de multe capete poți rupe iar povestea este numai în treacăt – așa, să nu zică lumea că n-a fost și o parte narativă – aici povestea e pe primul loc, asezonată cu câte o ucidere ici și colo a unui gigant, în cel mai „frumos” mod posibil.
Nu contează că ție nu-ți plac jocurile. Că n-ai timp sau chef sau ai ceva mai bun de făcut.
Poveștile îți plac. Iar o poveste mai bună ca asta și mai atractivă găsim mai rar.
Din primele secunde în care ai intrat în joc, ți se prezintă expresia unui bărbat înalt.
O expresie care-ți comunică fără ocolișuri să „Ai grijă. Oi fi ei bătrân, dar omor orișice-mi stă în cale, când vreau și cum vreauiar după aceea-mi continui viața, ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic.”
Cicatricea adâncă de pe fața sa ne face să înțelegem că nu e de glumit cu el. Asta-n cazul în care vrem să mai trăim.
Tatuajele sale împreună cu structura sa musculară sunt dovada unei istorii de viață deloc timide. Un monument al sârguinței aproape niciodată încheiate.
Acest bărbat ideal – sau, ca să-i mulțumim pe toți „toxic-masculin”(bănuiesc că e și un opresor patriarhal, din moment ce e alb și privilegiat) – este nimeni altul decât
Kratos
Kratos, în mitologia greacă, era zeul puterii, cel care l-a pedepsit pe Prometeu pentru că a adus focul oamenilor, obligându-l pe Hephaestus – zeul focului, al prelucrării în piatră și-n metale – să-l tortureze.
În celelalte serii de jocuri, povestea lui Kratos e puțin schimbată.
E un semi-zeu, fiu al mărețului Zeus, care, întrucât se afla într-o bătălie al cărei sfârșit nu era în favoarea sa, și-a dat întreaga viață, devenind pentru vecie sclavul zeului războiului, Ares, în schimbul victoriei.
Friendly reminder: volumul încet😉
Victoria de pe câmpul de luptă l-a costat tot ce avea mai de preț: familia, pe care și-a ucis-o atunci când invada împreună cu spartanii un oraș, la cererea stăpânului Ares.
Kratos a jurat să se răzbune, făgăduință pe care o va îndeplini într-un târziu, inundând întreaga lume.
Anii au trecut iar Kratos, mereu bântuit de amintirea tragicului act prin care și-a sfârtecat familia, a decis să părăsească definitiv Grecia, mutându-se într-un alt tărâm, departe și rece, cu speranța de a lua totul de la capăt
Midgard – tărâmul oamenilor din mitologia nordică
Stabilit aici, înțelegem că are un fiu – Atreus, un puștan care n-are nici cel mai mic habar de faptul că e un zeu. Atreus este, așa cum ne dezvăluie la final jocul, bine-cunoscutul zeu tricksterLoki.
Pe tot parcursul jocului, care se concentrează în jurul îndeplinirii ultimei dorințe a mamei decedate a lui Atreus, Kratos face tot posibilul ca pruncul său să nu afle sub nicio formă istoria și adevărata sa natură, adevăruri pe care le va ascunde până într-un moment.
Până la moartea fiului său
Atreus s-a îmbolnăvit după lupta împreună cu tatăl său contra zeilor frați Magni și Modi.
În timpul aventurii, au cunoscut o vrăjitoare – care se dovedește a fi zeița Freya – zeița nordică a dragostei și a fertițității – la care Kratos va apela pentru a-l reînvia pe Atreus.
Totuși, singura modalitate este ca protagonistul nostru să meargă-n lumea morților: Helheim.
Fiind obișnuit să omoare – evident – orice fel de monstru, Kratos consideră că e floare la ureche.
Numai că există o mică problemă: monștri de acolo nu pot fi înfrânți cu securea sa.
Are nevoie de ceva mai puternic.
Are nevoie de pumnalele primite de la Ares. Altfel spus, are nevoie de trecutul pe care l-a ascuns la nesfârșit.
Este posibil cea mai frumoasă – în adevăratul sens al cuvântului – și cea mai simbolică – adică plină de sens – scenă din întreaga poveste.
Oriunde ai căuta, mereu vei găsi că oamenii o consideră ca fiind cireașa de pe tort(când te gândești că voiau să o scoată).
Kratos face, din nou, sacrificiul suprem.
Numai că, de data asta, are un cu totul alt sens
Kratos este nevoit să-și asume trecutul său și ceea ce este cu adevărat dacă vrea să-și salveze fiul.
Kratos ne învață un adevăr înspăimântător de profund
You don’t get to go further in life without yourself.
*sună mai bine în engleză, cum zicea Puya
Cu alte cuvinte, nu primești șansa la o viață nouă, la renaștere, la un tu mai bun și mai împlinit – indiferent de cât de mult ai încerca – dacă nu devii responsabil de absolut tot ceea ce ai făcut vreodată.
De fiecare gând, cuvânt, lucru sau act.
Și, evident, ca să iei responsabilitatea trecutului în propriile brațe, e nevoie de un sacrificiu mai dureros ca oricare altul:
Să distrugi tot ceea ce ai clădit pe minciună, pe iluzie și pe înșelăciune, și să reconstruiești pe adevăr.
Acum câteva zile, când eram pierdut în propria imaginaţie, cumva s-a întâmplat să-mi amintesc că n-am mai scris de mult un articol.
Cât timp mă frecam la cap ca să-mi dau seama ce anume ar merge acum – iar corona e deja prea mult – mi-am îndreptat privirea înspre telefon.
L-am luat în mână şi am intrat pe Instagram. Am zis „să mai văd şi eu ceva, poate-mi vine inspirația„, de parcă un simplu n-am chef să fac nimic nu era acelaşi lucru. Într-adevăr, doare mai puţin.
După vreo 10 minute în care n-am văzut nimic altceva decât umflări de Ego şi marketing hipersexualizat, am fost trăsnit de inspiraţie: „Da. Despre narcisism ar merge.”
Numai că, ar merge şi mai bine să aduc cunoştiinţă de faptul că nu există numai un tip de narcisism – cel clasic, pe care deja îl ai în minte – care „stands out”, ci şi unul mai subtil, care, pentru că e aşa, e deseori confundat cu orice altceva.
Adică, narcisismul vulnerabil.
Cu toate că narcisismul vulnerabil nu se găseşte în DSM-5 (Manual de Diagnostic şi Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale), nu sunt puţini psihiatri, psihoterapeuţi, psihanalişti sau psihologi care să nu admită posibilitatea ca acesta să fie înscris pe viitor.
Un asemenea psihoterapeut este Dr.Todd Grande, pe care l-am recomandat la un moment dat într-un instastory.
Dr. Grande ne arată că există trăsături comune între narcisismul grandios(cel pe care toată lumea îl ştie) şi cel vulnerabil, toate conform modelului de personalitate BIG5:
Agreabilitate scăzută
Tendinţa de a manipula
Carismă superficială
Lipsa de empatie
Cooperativitate scăzută
Ostilitate
Fantezii specifice(cele mai întâlnite sunt cele în care narcisistul e un politician, un om de afaceri sau un iubitor de succes, puternic, perfect)
Antagonism(narcisistul e doar bun, restul sunt doar răi şi nu există loc de scepticism)
Nevoia excesivă de apreciere
Centrarea nesănătoasă pe propria persoană
Un adevăr, când vine vorba de narcisişti, se găseşte în mitul lui Narcis, de unde şi termenul apărut mai târziu.
Narcis(Greacă veche: ΝάρκισσοςNárkissos) era un vânător tânăr, iubit de numeroase fete pe care, cu toate acestea, le dispreţuia, obligându-le pe multe să-şi dea propria viaţă pentru a-i demonstra devotamentul faţă de frumuseţea sa.
Nemesis, zeiţa răzbunării, l-a blestemat pe Narcis să se îndrăgostească de „băiatul din apă”- de propria sa reflexie – astfel încât, după numeroase tragice încercări de a-l ajunge, a murit, uitându-se necontenit la chipul său.
Acel adevăr de care ziceam e că:
Narcisistul nu e cineva care se iubeşte, neapărat, la infinit. Narcisistul e cel care nu poate vedea dincolo de el, de chipul său, de fiinţa sa, de lumea sa, indiferent de ce s-ar întâmpla.
Când enumerăm anumite caracteristici care-l diferenţează pe narcisistul vulnerabil de cel grandios(clasic), nu lipsesc:
Furie
Resentimente
Timiditate
Depresie
Ruşine
Fantezii( diferă faţă de cel grandios prin conţinutul lor: narcisistul vulnerabil se va portretiza mereu ca fiind cel care a suferit, care a fost abuzat, care plânge şi care are nevoie imediată de a confort, de consiliere, de înţelegere etc)
Lipsa de încredere
Pesimism
Invidie
Imposibilitatea de a uita(referitor la un comportament pe care narcisistul l-a perceput ca ostil)
Lipsa încrederii î sine
Hipersensibilitatea la criticism
Tot Dr.Grande oferă şi exemple de comportamente şi de gânduri pe care un narcisist vulnerabil le are atunci când face „ce ştie mai bine”: să facă pe victima.
Sunt destul de sigur că, cel puţin o dată în viaţă ai avut „plăcerea” de a asculta un narcisist – eu am avut-o, fiindcă vorbesc cu mine în fiecare zi(ipocrit?).
Atunci cu singuranţă îţi aminteşti comportamnte precum:
Vina nu e niciodată a sa
Tu eşti cel care nu înţelege niciodată
Eşti agresorul din conversaţie iar el e oprimatul
Ceea ce spune nu e aproape niciodată în concordanţă cu ceea ce face
Dacă-i arunci o critică, el aruncă înapoi 10 şi te face să simţi că o meriţi(analogia lui Grande cu mingea de tenis din –1– unde spune că un gând al narcisistului în acel moment e: Mă doare, dar dacă te rănesc şi pe tine, mă voi simţi mai bine. Critica e pentru persoanele imperfecte, deci nu pot accepta aşa ceva(parafrază))
False acuzaţii aduse cuiva, ca mai apoi el să fie victima
Să se înţeleagă faptul că, să-ţi dai seama dacă ai de-a face cu un narcisist vulnerabil e o chestiune de timp.
Asta în cazul în care vrem acurateţe în analiză. Observarea îndelungată a comportamentului – dacă se poate şi a gândurilor – astfel încât să se poată detecta modele de comportament repetitive(patterns) e un foarte bun exerciţiu.
Totuşi, din compasiune pentru seamănul nostru, se cade să întrebăm:
Se poate vindeca un narcisist vulnerabil(subtil)?
Răspunsul autorităţii la care am tot apelat – Dr.Grande – e pozitiv. Chiar şi aşa, e foarte, foarte greu.
Datorită faptului că acesta simte ruşine de multe ori – emoţie care spune că „Eu sunt ăla rău, ăla care a greşit” – i se deschide o poartă care-l obligă să conştientizeze că există o problemă, de data asta la el.
Dificultăţile apar deoarece narcisistul vulnerabil, subtil – cât şi cel grandios – e incredibil de rezistent la schimbare.
Şi ce se schimbă greu nu câştigă, de cele mai multe ori, ajutor îndelungat.
Înainte să încep, se cade să fac exact cum fac aştia de la TV, asta ca să nu-mi iau „strike” şi să dispar complet(îmi pare rău pentru cei care-şi doresc asta, poate data viitoare).
Adică să fac un:
!AVERTISMENT!
Următorul conţinut prezintă imagini grafice, morbide care pot avea impact emoţional puternic. Cititorul, prin simpla continuare a lecturării textului, exonerează în totalitate şi indiscutabil autorul de la orişice fel de repercusiuni ar avea acesta.
Îndeajuns de „edgy” ? Perfect.
Nu întotdeauna m-a atras istoria. Şi e foarte uşor de dovedit, graţie notelor pe care le-am avut din primul an de istorie pe care l-am făcut şi până la – aproape – ultimul.
Mă plictisea enorm să aud cum evenimentul nu ştiu care a avut loc în anul nu ştiu care şi a avut drept urmare nu mai ştiu ce lucru important.
Pentru foarte multă vreme, în capul meu, istoria n-a însemnat nimic altceva decât ceva pe care-l faci când n-ai ce face.
Asta până când am conştientizat că istoria înseamnă mai mult decât ani şi evenimente. Înseamnă o lecţie de înţelepciune pe care am avut norocul să n-o trăim, singura noastră datorie fiind aceea de a o învăţa.
Glumesc. Eram clasa a XII-a, venea bacul şi m-am căcat pe mine de frică.
Multe lecţii nu mi-au plăcut la început. Mai ales memorarea anilor a fost ceva de-a dreptul dezgustător. Până la urmă am trecut şi prin astea. Totuşi, ceva din istorie nu doar că mi-a atras atenţia, ci m-a fascinat pe viaţă.
TOTALITARISMUL
Mai exact, cum s-a putut ajunge la aşa ceva? Cum au putut oamenii să comită atrocităţi care până astăzi aproape că nu pot fi înţelese?
Nu voi intra în date istorice pentru că – la momentul actual – nu-şi au rostul. Mă voi limita aşadar la simpla poveste a unui criminal de război japonez care, după ce va fi inspectată puţin, va şoca şi mai mult. Şi nu pentru ce s-ar considera iniţial.
Yuasa Ken. Fost medic militar în armata japoneză şi activist până la moarte pentru recunoaşterea crimelor de război ale Japoniei
Yuasa s-a născut în 1916, Tokyo. A fost educat în stilul specific japonez: ascultător, muncitor, cuminte şi dornic să le arate superiorilor valoarea sa.
A luat-o pe acelaşi drum ca tatăl său, urmând şcoala medicală până la absolvire, în 1941, la vârsta de 24 de ani. Ştiind că ţara sa se află în război şi depune eforturi imense în China, s-a înscris imediat pentru a deveni chirurg militar.
După o instruire de două luni, a fost angajat chirurg militar cu grad de locotenet. A fost trimis în nord-estul Chinei.
În 1942, a fost chemat la o sesiune de chirurgie practică. Ştia că vivisecţiile erau ceva la ordinea zilei. Totodată, era conştient şi că toţi medicii debutanţi erau obligaţi să participe.
Chiar dacă era înspăimântat, dar şi curios în acelaşi timp, a luat taurul de coarne şi a mers în sala unde fusese chemat.
La intrare, a observat că nu erau doar medici, ci şi mai mulţi superiori de-ai armatei. Pe lângă aceştia, se mai aflau doi indivizi. Două persoane care aveau să-i schimbe viaţa radical tânărului Yuasa:
Doi ţărani chinezi, prizonieri de război.
Aceştia se aflau într-un colţ, cu mâinile strâns legate la spate. Unul era resemnat iar celălalt urla din toţi plămânii din cauza celor care aveau să urmeze.
După ce toată lumea s-a adunat, directorul spitalului a anunţat că sesiunea putea începe. Ţăranii au fost împinşi în faţă, către masa de operaţie.
Cel împăcat cu situaţia s-a pus, curajos, pe masa de operaţie. În schimb, celălalt urla din toţi plămânii de spaimă, apropiindu-se de Yuasa.
Cum Yuasa nu voia să pară slab în faţa celorlalţi, chiar dacă tremura şi era de-a dreptul timorat, l-a împins pe ţăranul chinez spunându-i: „Mişcă-te mai în faţă!”
Acest gest l-a făcut să se simtă de parcă „ar fi trecut un fel de test sau un ritual iniţiatic”, aşa cum relatează Keith Lowe în „Frică şi Libertate”.
A fost numai o chestiune de timp până când lucrurile să devină cu adevărat urâte.
De la apendicectomie la amputaţii la excizii, toate procedurile implicau un peisaj greţos. Scopul acestora a fost de a-i pregăti pe medicii niponi pentru operaţiile pe care vor trebui să le facă pe câmpul de luptă.
Când Yuasa a auzit că toate acestea erau cu un scop „nobil”, acela de a-şi ajuta ţara, şi-a justificat şi fiece oroare a mai comis împreună cu ceilalţi medici până la sfârşitul războiului.
După încheierea războiului, Yuasa a fost închis pentru cimele comise. Totuşi, el încă nega faptul că ar fi făcut ceva greşit, din moment ce şi-a făcut treaba, a ascultat ordinele şi a luptat pentru casa lui.
A fost nevoie de un eveniment care să-l oblige la o confruntare a conşiinţei: scrisoarea de la o mamă. Mamă a unei victime de-ale sale.
Mama spunea cum, disperată şi plângându-şi ochii afară, a încercat să se ţină după camionul unde se afla fiul său pe care ştia că n-are să-l mai vadă vreodată. N-a reuşit. Fiul ei s-a dus şi, odată cu el, şi viaţa mamei, care acum era goală şi fără rost.
Abia acum a înţeles că ceea ce făcuse nu avea, de fapt, niciun fel de scop nobil. Nimic bun, corect, moral. Nimic care să poată fi justificat cu adevărat. Avea doar pata trecutului iar aceasta nu putea fi ştearsă.
De aici, Yuasa a început să-şi accepte responsabilitatea. A acceptat trecutul pe care l-a creat atât lui, cât şi altora. Aşa cum spuneam, a luptat până la moarte pentru a-i face şi pe ceilalţi să-şi conştientizeze grozăviile.
De ce ne interesează aşa ceva?
Pentru că Yuasa era, întocmai ca mine şi ca tine, un om normal. Avea visuri normale(să aibă o casă, familie, o slujbă care să-l satisfacă).
Nu era nici un psihopat, nici o bestie şi nici un monstru ascuns. Era o persoană ca toate celelalte. Era un simplu om care n-a conştientizat ceva vital atunci când ar fi trebuit
Ce fel de lucruri oribile poate face dacă se află în locul potrivit, la momentul potrivit, cu anturajul potrivit.
Şi, ce e şi mai înfricoşător, dacă noi am fi fost în locul lui, am fi făcut exact la fel. Oricine care crede că ar fi dat înapoi, că ar fi fost un erou, ar face bine să-şi evalueze narcisismul. Pentru că şansele sunt de 1 la un milion.
Yuasa Ken este o lecţie vie. Un exemplu a ce poate deveni fiecare dintre noi fără să ne dăm seama. Nu degeaba există sintagma: „N-aş fi crezut în viaţa mea că aş/ar fi putut face una ca asta…”
Întocmai cum relata Carl Jung: „Naziştii nu sunt extratereştrii. Naziştii suntem noi.”(parafrază) Şi până când nu vom învăţa că suntem capabili să fim la fel de răi precum cei pe care-i urâm – poate chiar mult mai – naziştii, în vreun fel sau altul, nu se vor opri să apară.
…
Pentru cei care vor să vadă partea ascunsă a războiului, pentru cei care vor să ştie de ce e capabil cineva, un simplu click va fi de folos.
Dar, cine o face, o face pe propria răspundere. Eu v-am avertizat.
BIBLIOGRAFIE
„FRICA ŞI LIBERTATEA” de Keith Lowe – o carte pe care o recomand cu tărie oricui. E accesibilă şi autorul nu va plictisi deloc pentru că ştie pe ce trebuie să se concentreze.
![Joker Contemplating - Wallpaper [1920x1200] : wallpapers](https://external-preview.redd.it/CDn3Z24ZeByu8wU-qy8pHcWT159qCY-3SdWb-mAd2ys.jpg?auto=webp&s=359e55306e41d28664c705878590079a1ee3423a)
![500+ Depression Wallpapers [HD] | Download Free Images On Unsplash](https://images.unsplash.com/photo-1519412203450-e04051dbb778?ixlib=rb-1.2.1&ixid=eyJhcHBfaWQiOjEyMDd9&w=1000&q=80)
